Când eram eu copil- Partea I

Când eram eu copil, părinţii nu erau colegi de gaşcă ai copiilor lor. Le erau mentori, sfătuitori, ocrotitori, stâlpi, modele demne de urmat.

          Părinţii nu stăteau în baruri la băute şi fumate cu copiii lor. Mamele erau pe acasă, gătind mâncarea, spălând rufele, ajutându-şi copiii la teme ( pentru că nu existau after school-uri) iar taţii mergeau uneori la crâşmă, neuitând însă că acasă îi aşteaptă soţiile şi copiii. Taţii vorbeau cu copiii lor şi îi învăţau să repare chestii prin gospodărie.

          Copiii ştiau că nu au voie să iasă din vorba părinţilor şi a bunicilor. Copiii nu făceau crize de isterie, pentru că nu aveau sorţi de izbândă. Problemele se rezolvau cu vorba bună sau cu pedepse. Psihologii încă nu se activaseră când eram eu copil.

          Un copil care nu vroia nicicum să salute sau care-i bătea pe ceilalţi copii nu era exonerat de vinile pe care le avea, fiind scuzat ca având «  o personalitate puternică ». Copilul era pur şi simplu prost crescut şi părinţilor li se punea în vedere de către babele din vecini   să-şi aducă odorul la linia de plutire.

          Când eram eu un copil îi salutam pe adulţi cu “Săru’mâna!”, pentru că aşa am fost învăţată şi nu-mi era ruşine. A fost un vecin cel care mi-a zis într-o bună zi: » Măi fetiţo, azi-mâine te măriţi. Nu-mi mai zice săru’mâna, salută-mă cu « Bună ziua ! »  « Acum se revoltă mămicile ai căror copii o salută pe tantea aia de la grădiniţă cu “Săru’mâna ! » : « Vai de mine, nu mai zice aşa, zi « La revedere ! ». Ştiţi doamnă, eu nu sunt de acord cu salutul ăsta. Copilul trebuie să ne salute aşa doar pe mine şi pe bunici, în rest... » E bine şi aşa, dacă tantea de la grădiniţă care-şi petrece jumătate din zi cu el,  care-i bagă mâncarea în gură, îl învaţă chestii pentru viaţă şi îl mângâie  atunci când îl doare sau plânge nu merită.

          Când eram eu copil, nu stăteam moţ cu gura căscată în mijlocul discuţiilor adulţilor. Stăteam cât stăteam, după care mi se sugera     să-mi caut altceva de făcut, ceva mai potrivit vârstei mele. Acum e democraţie maximă şi copilul are chiar voie să întrerupă discuţiile adulţilor, el având bineînţeles ceva mult mai important de spus. Reacţiile adulţilor prezenţi trebuie să fie din categoria « Iuuuuuiiii, ce drăguţ ! Waaaaw, cât e de precoce copilul ! », altfel se simt extrem de jigniţi părinţii. În cazul în care Goe contemporan face vreo tâmpenie, e absolut obligatoriu ca toţi adulţii prezenţi să dea dovadă de maturitate şi înţelegere, zâmbind îngăduitori.

          Când eram eu copil părinţii nu-şi făceau simţită prezenţa doar prin ţoalele pe care ni le cumpărau. Părinţii erau acolo, în minţile şi sufletele noastre, determinându-ne să avem o anumită conduită chiar şi în situaţiile în care fizic nu erau prezenţi.

          Când eram eu copil, femeile nu erau hermafrodite, adică nu-şi băgau şi nici nu-şi scoteau. Femeile erau femei pur şi simplu, calde, naturale, îngrijite, mămoase, harnice şi  fără figuri în cap. Acum femeilor le-a crescut nivelul de testosteron şi, implicit, câte un penis. Bărbaţii, în schimb, simt nevoia să fie cât mai efeminaţi sau, dimpotrivă cât mai K-1: “Bueeeeyyyy, te bat de te omor!”.

          Femeile discută cu fetiţele lor de câţiva anişori ca şi cu o prietenă adultă. Se uită împreună la telenovele, îşi vopsesc unghiile şi bârfesc împreună vecinele.

          Bărbaţii îi duc pe băieţii lor de câţiva ani la antrenamente “la sală” şi-i implică în jocurile bărbăteşti.

          Când eram eu copil, mâncam acasă, ce găteau mama şi bunicile. Se întâlnea familia în jurul mesei, se mânca şi se râdea. Acum ne petrecem duminicile în mall-uri, pe la food court-uri. Copiilor li se cumpără “Happy meal”-uri din ultimii bani din pensie ai bunicilor, numa’ să tacă ăla micu’ atunci când primeşte Ştrumfu’.

          Când eram eu copil, mergeam acasă la Carmen, unde mama ei ne dădea să mâncăm cartofi prăjiţi cu muşchiuleţ prăjit şi tort de mere. Mergeam acasă la Anamaria şi mama ei ne dădea să mâncăm pâine cu unt şi şuncă de Praga. Acum găştile de mame şi copii se întâlnesc la fast food-uri, băgând chestii nesănătoase şi excitanţi neuronali în ei. La finele întâlnirii o iau razna şi copiii, din cauza cofeinei şi a zaharurilor, dar şi mamele, din mult mai multe cauze pe care n-o să le enumăr aici.

          Când eram eu copil, adolescentului care-şi înjura părinţii i se aplica o corecţie severă. Nu interesa chiar pe nimeni faptul că adolescentul e un uriaş hormon umblător. Era copilul cuiva şi gata.

          Când eram eu copil, bunicile nu erau nici prea bătrâne, nici prea obosite şi nici prea ocupate atunci când venea vorba să-şi dădăcească nepoţii. Acum bunicile vin după-amiază după nepoţi direct de la sala de fitness sau de pe Facebook. Sunt bunici fancy, care clefăie gumă şi care-i învaţă pe cei mici să zică frumos “La veledele!” lu’ tanti.

          Îmi mai aduc aminte de multe lucruri de când eram eu copil şi o să  scriu  despre ele atunci când voi termina de tricotat următoarea cuşmă. Cândva mă voi strădui să fac şi un rezumat, dar nu acum, încă nu a sosit vremea, pentru că mai sunt multe de povestit.

          Nu tot ce era atunci când eram eu copil era frumos şi nu tot ce e acum e mai puţin frumos decât în copilăria mea, multă lume însă se întreabă încotro ne îndreptăm. Pentru a putea face astfel de previziuni, trebuie să ne aducem aminte de unde am plecat şi cum a fost drumul până aici. Aştept completări, dacă există, aşa cum aştept şi corecturi, dacă există. Comunicarea este plăcerea mea.