Habar n-am ce vârstă aveam când m-au înscris ai mei
la cămin ( aşa-i zicea pe atunci grădiniţei cu program prelungit). Grădiniţa era foarte frumoasa şi spaţioasă. Ţin minte pictura
de pe peretele din casa scărilor: Albă ca Zăpada şi piticii ei. Mirosea a curat şi a
supă de cartofi. Mănânc şi acum cu plăcere
supă de cartofi. Un alt miros care îmi trezeşte amintiri plăcute este cel de
iarbă uscată, la începutul toamnei. Ne scoteau tovarăşele educatoare să ne
jucăm în curte, când era vreme bună şi
noi scormoneam ca găinile pământul, că altceva mai
bun nu ne găseam de făcut. Nu ne certau, pe vremea aceea curăţenia impecabilă nu era o obsesie.
V-am
mai spus că eram cu figuri în cap când venea vorba de mâncare. Două feluri ,
în afara supei, le mâncam fără comentarii:
grişul cu lapte şi cu dulceaţă de vişine
(preferatul meu) şi musacaua cu cartofi. Vă dau cuvântul meu de onoare că musaca atât de bună cum era aceea n-am mai mâncat în viaţa mea. Era perfect condimentată şi avea o crustă maronie imposibil de
descris în cuvinte.
Despre activităţile de la grupă nu-mi mai amintesc mare lucru. Aveam păpuşi
şi războaie de ţesut. Aduceam de acasă
plastilină, creioane colorate şi blocuri de desen.
Cel mai
mult mă supăra educaţia fizică: trebuia să
ne dezbrăcăm în chiloţei şi maieu, făcând tot felul de exerciţii cu geamul deschis chiar şi în timpul iernii. Una dintre educatoare,
tovarăşa C., era înaltă şi uscăţivă. Purta un halat albastru
şi nu zâmbea niciodată. Nu ne
arăta exerciţiile de făcut pentru că
“sunt operată la spate şi nu mă pot apleca”.
Primul meu
partener de pat a fost M., un băieţel cu o faţă amuzantă, care avea o
singură problemă: făcea pipi în timpul somnului.
Nimeni nu
mă băga în seamă la început, nici copiii, nici educatoarele. Nu vorbeam prea
bine limba română, pentru că în familie
se vorbea preponderent limba germană, aşa că nu mă prea făceam înţeleasă. Bănuiesc că mama nu ”unsese” rotiţele sistemului, sau poate că unsoarea era prea subţire. Cert este faptul că cealaltă educatoare,
tovarăşa M., o întâmpina pe mama în fiecare
după-amiază cu aceeaşi replică: “Vai, doamnă, copchila asta a dumneavoastră
parcă-i o mâţă: miorlăie toată
ziua!”.
Mama nu mă
prea întreba ce am învăţat la grădiniţă, era suficient să asiste la instrucţia pe care le-o făceam păpuşilor mele aranjate în
semicerc şi afla tot ce o interesa. Mama şi Oma Musia povesteau că eram foarte
vocală şi uşor ameninţătoare când le ceream păpuşilor să fie cuminţi şi să repete după mine. N-aş putea s-o spun cu mâna pe inimă, dar sunt aproape sigură că nu mi-am iubit
educatoarele. Cert este că pe la vârsta de cinci ani m-am hotărât să devin educatoare,
însă nu pentru că am avut două modele, ci două contra-modele foarte bune. Are
logică ce scriu ?
De câte ori mă anunţă câte o fetiţă din grupa mea că-şi
alege meseria de educatoare, mă întreb dacă o face datorită mie sau din cauza
mea.
Când şurubul se strângea prea tare şi miorlăiala devenea de nesuportat, intrau în joc cele două
Oma ale mele. Mă scoteau de la cămin la prânz, făra comentarii şi
cu cadouri de consolare substanţiale. Pe vremea copilăriei mele existau nişte seturi de jucărie, care conţineau o păpuşă mică de tot şi cheală, dar cu păr desenat, o perie de
păr şi un pieptene. Setul acela era preferatul meu, pentru că pierdeam tot timpul păpuşa şi
primeam altul . Într-o zi de toamnă am primit şi primul meu evantai chinezesc,
care avea desenată o zână frumoasă,
colorată, înconjurată de tot felul de panglici şi flori.
Un alt
obiect drag mie era un penar chinezesc, buretat, cu magnet, având desenaţi o fetiţă cu ochii mari şi un
căţel. Dar asta-i altă
poveste...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu