Când copilul nu vrea

Astăzi mi s-a înseninat ziua, când am văzut clipul acesta:

 Tuturor  ni se întâmplă să nu vrem sau să vrem neapărat ceva. Stă în firea noastră să nu fim mereu supuşi, încercând să ne impunem propria voinţă. Atâta doar că uneori uităm să explicăm şi din ce cauză nu vrem.

          Mi s-a întâmplat de multe ori să trebuiască să liniştesc copii care plângeau, vorbind în acelaşi timp neinteligibil. Mai mult decât atât, îşi întorceau capul într-o anumită direcţie, arătându-mi pe cineva sau ceva. Copiii care plâng foarte tare nu pot fi liniştiţi uşor. Singura replică salvatoare este: “Opreşte-te din plâns. După aceea îmi spui ce s-a întâmplat.” Nu cedez niciodată urletelor, decât dacă ele sunt cauzate de durerea unei lovituri. În cazul ăsta masez, aplic compresă umedă, măngâi locul dureros.

          De când s-a născut Amalia, am hotărât împreună cu Gabi să punem interdicţii obligatoriu justificate. “Nu e bine să faci..., pentru că...” ar trebui să fie punctul de pornire în orice discuţie părinte-copil. Unii zic că e bine să laşi copilul să-şi ardă degeţelul la sobă sau cuptor, ca să se înveţe minte. În cazul ăsta, ar fi bine să şi răstoarne oala cu apă clocotită pe el, că data viitoare sigur n-o s-o mai facă. Amalia nu şi-a ars degeţelul la cuptor, pentru că i-am explicat de ce nu e voie şi a priceput, fără să mai cerceteze. Amalia a luat în schimb înainte de un Crăciun forfecuţa cu mâner din plastic şi a tocat mărunt instalaţia de brad, în timp ce era în priză. O ajuta în lucrarea ei un prieten mai mic cu doi ani. Noi, părinţii celor doi temerari, am înţepenit când am realizat ce se putea întâmpla, dacă nu ar fi fost plasticul salvator. Vedeţi, uitaserăm să le spunem celor doi să nu umble la chestiile prin care trece curentul electric, aşa că şi-au ţinut ei cursul de fizică aplicată.

          A-i interzice unui copil accesul în locurile periculoase , precum şi la obiectele periculoase este absolut logic. Reamenajarea mediului şi a stilului de viaţă este obligatorie atunci când devii părinte. Substanţele chimice mutate în locuri încuiate cu cheia, prizele blocate, brichetele şi chibriturile depozitate în locurile cele mai înalte, obiectele mici, care blochează traheea, uitate undeva până la împlinirea  vârstei de cel puţin patru ani.

          Copilul vrea şi vrea foarte tare. Dar ce ne facem dacă părintele nu vrea să-i explice, tăindu-i macaroana scurt: “Că aşa zic eu!”... Eu zic că nu e bine, pentru că, la rândul lui copilul se obişnuieşte să “că aşa vrea el”.

          Uite-aşa se ajunge la crize de nervi prin magazine, uite-aşa se ajunge la farfurii pline cu mâncare aruncată pe pereţi şi pe jos, uite-aşa se ajunge la refuzul de a coopera cu adultul şi cu copiii din jur.

          Dacă, în schimb, un copil învaţă de la părinţi să-şi exprime cu calm părerile, susţinându-şi atăt căt îi permite vocabularul punctul de vedere, lucrurile stau mult mai bine.

          “Debate”-ul nu este un fel de joc mărunt, menit să distreze adolescenţii şi adulţii. El se petrece în fiecare sală de grupă, într-un colectiv de copii care învaţă să se respecte unii pe ceilalţi. Fiecare princhindel are posibilitatea să-şi susţină opiniile, ascultându-i în acelaşi timp pe ceilalţi prichindei. Adultul prezent are calitatea de moderator, atât. Concluziile se trag la urmă. Orice copil poate fi încurajat să vorbească, înainte de urla, de a da cu pumnul sau de a se trânti pe jos. Orice copil îşi poate tempera pornirile şi îşi poate modula vocea. Orice copil poate fi educat să gândească înainte de a vorbi. Orice copil poate fi educat să reacţioneze într-o manieră nobilă, cedând în faţa altuia, mai convingător decât el.

          Este o muncă extrem de grea, răguşitoare de-a dreptul. Celor care au senzaţia că munca de la grădiniţă este puţin solicitantă, le-aş adresa o rugăminte: să încerce să vorbească timp de o săptămână câte şase ore în cursul dimineţii cu douăzeci de persoane care adresează întrebări, au dileme, au supărări, au nevoie de intermediere, au nevoie de lucruri cu care să-şi ocupe timpul, au nevoie de batiste de hârtie, au nevoie să meargă la baie, au nevoie să danseze şi să cânte, au nevoie de mami, au nevoie de somn şi de mâncare. O săptămână, şase ore, o singura interdicţie: fără “... fiindcă aşa zic eu!”.

          Învăţaţi-i pe cei mici să se exprime nonviolent. Dacă o mamă sud-americană a reuşit, înseamnă că orice mamă şi orice tată din lume sunt capabili.

          Eu una am reuşit: Amalia participă la activităţile clubului de debate.

Eu: Bine, mamă, da’ tu nu te faci politician...

Ea: Neeee, mă fac doctor.

Eu: Ş-atunci debate-u’ la ce o să-ţi folosească, mamă?

Ea: Ca să fiu convingătoare la interviurile pentru un job bine plătit. (Zâmbet satisfăcut)