Adolescenţa a fost cea mai urâtă
perioadă din viaţa mea. O asociez cu iarna întunecoasă, înfrigurată, umedă şi
fară speranţă de primăvară.
În
altă ordine de idei: pe vremea aceea cine nu se descurca, răbda foame, frig şi
era frustrat. Tata murise, asa că nu mai avea cine să ne aprovizioneze toamna
cu mere, cartofi, lemne de foc pentru micuţa sobă care era instalată în holul
apartamentului nostru. Nu mă întrebaţi cum se descurca tata, cert este că fiind
inginer de drumuri şi poduri umbla des pe la munte, aducând de la ţărani
provizii îndestulătoare. Poate că ştiţi şi voi poveşti cu viţei sacrificaţi noaptea, în
secret, transportaţi cu mari emoţii în portbagajul “Daciei”. Desigur că toate
astea nu erau suficiente, trebuia să mai stăm la cozi pentru pâine, ouă,
unt, lapte, ulei, salam... Toate se vindeau pe cartelă. Totul era raţionalizat
şi cine nu avea neamuri pe la ţară sau pile la “Alimentara”, acela era
“mâncat”.
Mi
se urcă glicemia, tensiunea, pulsul şi toate valorile care nu ar trebui să urce
când îi mai aud pe unii spunând: “Şşşşş,
taci, că vorbeşti tâmpenii! Chiar şi pe vremea lui Ceaşcă toată lumea avea
congelatorul plin cu carne, ce naiba, toţi ne descurcam cumva.” Nuuuuuuuuu, nu
ne descurcam cu toţii. Norocul meu este că am în casă un om de aceeaşi vârstă cu mine, care are exact
aceleaşi amintiri din perioada dinainte de ’89, altfel aş crede că mi-am
pierdut eu memoria “pre-revoluţie”. Stăteam la cozi, înduram frig aşteptând să
vină camionul cu butelii de aragaz, nu aveam căldură în apartamente, nici apă
caldă şi uneori se lua şi lumina.
Desigur
că nu toţi avem aceleaşi amintiri. Una dintre vecinele socrilor mei este
tovarăşa T., care tăia şi spânzura în târgul Rădăuţilor. De zâmbetul sau
încruntătura ei depindea soarta multor profesori. Era Dumnezeu pe pamânt.
Dimineaţa i se descărcau la poartă cofrajele pline cu ouă şi bidoanele cu lapte
proaspăt şi cu smântână. Erau bine hrăniţi ea şi familia ei. Pe oriunde trecea
răspândea groază şi frisoane. Închidea gurile multora doar aruncând o privire.
Acum e o babă decrepită, care locuieşte în aceeaşi casă, mai puţin cochetă, grijind câteva curci
amorţite. N-am văzut-o de mulţi ani, dar de câte ori trec pe lângă casa
tovarăşei T. am o vagă senzaţie de greaţă.
Mama
nu reuşea să se descurce din cauză că nici ea, nici tata nu au ştiut să facă
troc. Erau fraierii care vroiau sa-şi pună seara capul pe pernă şi să nu
tresară dacă sună telefonul sau soneria la o bucată de noapte. Noi nu am avut
maşină. Noi nu am cumpărat apartamentul înainte de ’89. Tata avea o bicicletă,
atâta tot. Cel care i-a urmat în funcţia de inginer şef şi-a construit în decurs de un an ditamai
căsoiul cu etaj, fiindcă a ştiut să se descurce.
Ştiţi care este partea proastă? Că descurcăreala a rămas un modus vivendi al
românului de rând. Da, frate, românii se descurcă în orice situaţie, nu îndură
lipsuri din cauză că sunt inteligenţi şi ştiu să se învârtă.
Mi
s-a întâmplat să fiu întrebată de ce nu plec din sistemul de învăţământ public,
pentru a lucra pe un salariu mai mare în sistemul privat. Să fac şi eu ceva, să
mă mişc, să mă descurc cât încă mă mai ţin bateriile. Cei care îmi descriu o
asemenea variantă ar trebui să se documenteze temeinic în ceea ce priveşte
grădiniţele particulare din Cluj-Napoca, a salariilor oferite cadrelor
didactice şi a obligaţiilor pe care le au cadrele didactice. După aceea mai
vorbim.
Alţii
m-au întrebat de ce nu aş putea lucra în două locuri, ca să-mi completez veniturile. Răspunsul este simplu: pentru că
nu am cum, din cauza programului de la grădiniţă şi din cauză că am o familie
de care trebuie să mă îngrijesc. Nu am menajeră, nici bucătăreasă iar
aprovizionarea nu mi-o asigură nimeni altcineva din afara gospodăriei.
Mă
revoltă ideea de “descurcăreală’. De ce am abandonat ideea de trai decent
asigurat din veniturile lunare obişnuite? De ce trebuie să mă simt vinovată
dacă am pretenţia de a mă descurca doar din banii care-mi intră pe card în
fiecare 9 ale lunii? De ce trebuie să plec capul atunci când se răţoiesc unii
sau alţii la profesori, admonestându-i pentru pretenţiile exagerate?
Nu
vreau să mă descurc! Prefer să fiu o autistă care nu ştie să facă altceva decât
să-şi exercite profesia pe care a învăţat-o pe parcursul a trei ani de
facultate şi a câtorva ani de experienţă.
Oamenii
de rând sunt preocupaţi să se învârtă şi descurce, pierzându-i din vedere pe
mai-marii care se « învârt » de zeci de milioane la o singură afacere
cinstită. Fiecare albină din stupul ăsta mare numit România munceşte cât poate
ea de mult, până-i pică aripile de oboseală, nemaifiind în stare să se revolte
la vederea bondarilor graşi, care bâzâie tare şi fals, acumulând averi în timp
ce biciuiesc albinele aşa, preventiv, ca să nu aibă curaj să protesteze.
Nu,
în privinţa asta nu s-a schimbat nimic. Poate că tovarăşa T. este acum o
băbăciune decrepită care şi-a mâncat la vremea ei smântâna grasă întinsă pe
felia de pâine albă, dar « puii » care au crescut în spiritul
promovat pe vremea tovarăşei în cauză au ajuns acum ditamai bondarii care ne
îndeamnă pe noi să ne descurcăm aşa cum s-au descurcat ei, mititeii, de au ajuns
să aibă averi cât să le ajungă trei generaţii îmbuibate de aici încolo.
Ei,
uite tocmai din cauză că nu sunt o descurcăreaţă o să-mi îndemn fata să plece
într-o ţară de proşti, o ţară în care din muncă cinstită se poate trăi
bine. Nu de alta, dar mi-ar părea rău
să-şi irosească timp şi energie în încercarea de a se descurca, în loc să se
concentreze pe vindecarea bolnavilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu