Firea omului nu este deloc optimistă, cel puţin în
vremurile noastre. Persoanele pe care le văd pe stradă, în autobuze, chiar şi
la serviciu nu zâmbesc decât arareori. Cred că cei mai mulţi dintre noi luăm
viaţa mult prea în serios, uitând că ea ne este dată înspre îmbucurare, nu
înspre întristare. Poate că după moarte ne aşteaptă ceva frumos, dar poate că
nu ne aşteaptă nimic: murim şi gata, nu mai existăm.
În
copilărie aşteptam cu drag începerea şcolii. Nu-mi lipseau orele seci, nici
profesorii prea severi, nici majoritatea colegilor, cu câteva excepţii. Ţin
minte că eram bucuroasă pentru că primeam rechizite noi, caiete cu coperţi care
miroseau a librărie, penare frumoase, pline cu tot ce trebuia, inclusiv
faimoasa radieră chinezească mirosind a fructe duuuulci. Mă mai bucura trezitul
de dimineaţă iar rutina zilnică mă liniştea. Îmi căutam câte un mic motiv de
bucurie în fiecare zi. Instinctiv înţelesesem că nu mă aşteaptă o viaţă
fabuloasă, ci una măruntă, ca un puzzle cu multe, multe piese, care odată
îmbinate or să-mi ofere o oarecare surpriză. M-a ferit viaţa de invidie. Vroiam să fiu frumoasă,
vroiam să fiu deşteaptă şi populară, vroiam să am haine aduse din alte ţări şi
deodorante “Impulse”. Nu le-am avut pe toate, ori nu mi-am dat seama că le-am
avut la un moment dat. Îmi recalibram în permanenţă expectanţele. La o singură
dorinţă nu am putut renunţa: să fiu iubită. Câtă vreme am simţit căldura unuia sau mai multor suflete în preajma mea,
nu m-am plâns de aproape nimic.
Părerea mea este că optimismul nu ţine absolut deloc de împlinirea
materială, nici de părerile celor din jur . Desigur că o bună părere exprimată de cineva important duce la o creştere a stimei de sine, gradul de optimism însă ţine exclusiv de resorturile interioare. Nici
fericirea nu poate fi confundată cu optimismul:
fericirea este acceleraţia iar optimismul este ambreiajul.
Am văzut sâmbătă noapte un documentar despre sinuciderea asistată. De atunci mă
tot gândesc la el. Încă nu mi-am revenit pe
deplin din şocul provocat de realismul de-a
dreptul dur al filmărilor. N-o să povestesc mare lucru despre trăirile mele, nici n-o să numesc aici prezentatorul, postul de televiziune sau
alte amănunte care să conducă la găsirea documentarului. Atâta doar că de atunci mă
simt foarte tristă şi sunt speriată,
pentru că nu m-am mai simţit de foarte
mult timp atât de rău. Ştiu că există suferinţă, ştiu că există boli şi mizerie, ştiu
că uneori durerile devin de
nesuportat, dar vederea unui bărbat care bea de bunăvoie paharul cu otravă, alegând să-i
fie filmate şi difuzate în lumea largă ultimele clipe din viaţă mi-a făcut mie personal un mare
rău. Dacă aş fi ştiut că documentarul are un grad
de realism atât de ridicat, poate că aş fi evitat să mă uit la secvenţele respective, dar cred că “îngheţasem” cu degetul pe telecomandă, incapabilă
de vreo reacţie. A fost cea mai înspăimântătoare experienţă din viaţa mea recentă.
Acum
mă lupt, mă lupt să împing undeva în spate
de tot gândurile urâte şi senzaţia de frisoane pe
care mi-a lăsat-o documentarul. Acum mă gândesc la toţi oamenii pe care-i cunosc şi care au zilnic de-a face cu boala şi, inevitabil, cu moartea. Îi respect din ce în ce
mai mult, pentru că ceea ce realizează ei în aceste condiţii păstrându-şi sănătatea mentală este de neimaginat pentru mine. Respect gândurile
de viitor ale copilului meu, care-şi doreşte să devină medic. Îi respect pe toţi cei care se pricep să aline durerea şi să consoleze atunci când
inevitabilul s-a produs.
Prin comparaţie cu
oamenii aceştia, eu sunt o neimportantă. Ştiu doar sa mă joc cu copiii şi să pup “bubiţa” de pe
degeţel. Cam atât pot eu să fac.
Astăzi chiar nu ştiu de ce anume să mă agăţ pentru a elimina frigul de pe şira spinării.
Poate că o să mă agăţ de imaginile oamenilor vindecători şi puternici pe care-i
cunosc. Poate că o să mă agăţ de cerbicia copilului meu, pentru care niciun
obstacol nu pare de netrecut. Poate că
o să mă agăţ de mama, fiindcă ea ştie unde îmi este
ambreiajul. Poate că o să mă agăţ de Gabi, pentru că acceleraţia lui este foarte puternică.
Astăzi am nevoie să mă agăţ de ceva care să mă ducă înspre starea de care am nevoie. Îmi cer iertare dacă am indispus de cineva, dar este una dintre zilele
acelea noroase pe dinăuntru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu