luni, 23 septembrie 2013

Cuţu meu

Am lăsat să treacă puţin timpul peste nebunie şi să mi se liniştească apele interioare. Se adunase prea multă ură şi durere la televizor. Auzeam şi vedeam lucruri îngrozitoare, la care nici măcar nu m-aş fi gândit vreodată, darămite să le simt. De câte ori mă durea corpul până-n vârful degetelor din cauza supărării îmi luam cuţul în braţe, îl pupam, îl mângâian şi-l hrăneam. La fel procedez şi atunci când aud ştiri înfiorătoare despre copii: o chem pe Amalia, o forţez , dacă e nevoie, să se culce lângă mine şi-i mângâi fruntea. Unii vorbesc cu uşurinţă despre uciderea unor fiinţe. Alţii sunt fanatici şi ar face orice să salveze acele fiinţe. Eu nu pot proceda niciodată cu ură , cu fanatism. Nu-mi stă în fire. Dacă nu pot rezolva o problemă cu tact şi cu calm, prefer să nu mă bag. Credo-ul meu în viaţă este acela că nu toate războaiele trebuie să fie şi ale mele.                            Soki a apărut în viaţa noastră la câteva luni după moartea lui Pinky, primul nostru iubit căţel. Pinky a fost un mare lord, cu o blană albă, imaculată. Ar fi fost în stare să moară apărând-o pe Amalia. El a fost fratele ei necuvântător. L-a primit în viaţa ei pe când era şcolariţă pitică şi a fost de acord de la bun început să preia răspunderile care decurg din convieţuirea cu un căţeluş. Niciodată nu s-a plâns că e prea mult şi patul ei era singurul pe care Pinky avea voie să doarmă ( în afară de canapeaua din bucătărie).
                        Într-o duminică de februarie lui Pinky i s-a făcut brusc rău. Am ajuns cu el de urgenţă la cabinetul medical, învelit în păturica cu ursuleţi a Amaliei. Pinky a avut mereu capul întors către mine, în timp ce Gabi îl ţinea în braţe. Am ajuns în cabinet şi l-a culcat pe patul de consultaţii. Doctorul s-a uitat pentru o clipă la el, i-a ascultat inimioara, s-a uitat la gingii, după care a spus :”A murit prin deces.” Am leşinat. M-am trezit. Am început să tremur. Nu puteam vorbi, am leşinat , cred, din nou.
                        Într-o noapte friguroasă, senină şi cu multă zăpadă din februarie am pornit să-l ducem pe Pinky la crematoriu. În timp ce Gabi bântuia prin noapte căutând crematoriul, eu rămăsesem cu Pinky al nostru învelit în păturica cu ursuleţi. Îl ţineam strâns, să-l încălzesc puţin, îi mângâiam blăniţa moale, mirosind încă a şampon „Dove“ şi-i ziceam Celui care poate că mă auzea de sus: „Nu mai pot... Nu mai pot... Nu mai pot...“
                      L-am lăsat acolo, după ce am făcut o nouă criză de plâns cu spasme, rugând-o pe domnişoara de acolo să aibă de grijă să fie tratat cu respect. I-am dat chiar şi bani, cumpărându-i pioşenia. Am pus-o să-mi promită că o să-l incinereze cu tot cu păturică. Am luat acasă doar cureluşa roşie, care i-a devenit mai apoi Amaliei brăţara pe care a purtat-o multe luni de zile. Tare l-am mai iubit pe Pinky. L-am iubit atât de mult, că nu mi-am mai putut imagina viaţa fără căţel în casă. Plâng şi acum, pentru că mi-este foarte dor de el.
                      Lunile au trecut şi nu am reuşit să găsesc un alt căţel. Căutam anunţuri, răsfoind zilnic anunţurile din ziar. Un căţel din canisă nu-mi puteam permite, din cauza preţurilor. Plângeam în hohote privind reclamele cu puişori de căţei de pe internet.
                    Într-o frumoasă zi am găsit un anunţ miiiiic, mic de tot într-un ziar local. Am sunat. Mi-a răspuns o voce frumoasă, simplă, liniştitoare. Nu, nu avea nici căţel alb, nici căţel mijlociu. Avea doi căţei: o fetiţă neagră, mică şi un băieţel mic, gri cu pete negre. Simţindu-mă nehotărâtă, m-a invitat acasă la ea, ca să văd căţeii. Având o presimţire, l-am sunat pe Gabi, spunându-i că s-ar putea să aduc un căţel acasă. Am înhăţat-o pe Amalia, ne-am suit într-un taxi şi am gonit până acolo. Doamna ne aştepta în faţa blocului, ţinând mogâldeaţa în braţe. Mi s-a încălzit sufletul aşa de tare, că s-a topit, devenind lacrimi care-mi ieşeau năvalnic din ochi. Am plâns cu sughiţuri, am făcut-o şi pe femeia aceea necunoscută să plângă. Am plâns amândouă ca două babe nebune, în liftul care ne-a dus până în apartamentul lor. Acolo m-am mai liniştit puţin. Căţeluşa lor nu era prea primitoare. Ne ignora, dându-ne totuşi târcoale, pentru a ne muşca uşurel de degete. Puiuţul mic şi negru, fetiţa, ne ignora de tot. Celălalt, care încă nu avea nume, ci numai un carnet de sănătate, a venit târându-se pe burtică şi... şi-a aşezat căpşorul pe pantoful meu, rămânând acolo, cuminte. A fost al meu ! Da, da, da, era căţelul care m-a adoptat !
                         L-am urcat în taxi şi l-am adus acasă. Amalia l-a botezat Soki. În aceeaşi seară i-am cumpărat pătuţ moale, mâncare scumpă, şampon d’ăla fancy, câteva cureluşe cu clopoţei şi batic, jucării. Nu-mi venea a crede că e liniştit, că nu scheaună deloc. Nu este un lord, ca Pinky, este un escroc sentimental, un cerşetor nemernic, un şmecher care-şi urmăreşte propriile interese şi care ştie exact când şi cât sa-şi înfoaie codiţa şi urechiuşele. Se uită puţin cruciş, cu capul aplecat pe-o parte atunci când are nevoie de ceva. Are stylistul lui, care-l tunde impecabil, făcându-l frumos şi cu lipici. Toată lumea care-l vede îl îndrăgeşte pe Soki al nostru. Mă rog, aproape toată lumea...
                           Pe când eram copil am văzut într-o zi ploioasă un pui de căţel părăsit, pe trotuarul de peste drum de blocul nostru. Ploua mărunt şi oamenii treceau nepăsători pe lângă blăniţa umblătoare. Am rugat-o pe mama să aducem căţelul în casă. Mama nu a fost de acord. Am ştiut de atunci că-mi doresc un căţel. Aveam nevoie de el pentru a-mi completa propriul univers.
                          Fiecare dintre noi avem nevoie de câte ceva sau cineva care să ne ajute să trecem mai uşor peste năcazuri. Eu n-am nevoie de mult ca să mă bucur: îmi trebuie familia şi un căţel. Am familie şi am căţel. Am un job pentru care mă dau zi de zi jos din pat, fără să-mi fie greu. Am sănătate. Am parte de cafea caldă, bună, cu lapte în fiecare dimineaţă. Am linişte în casă şi strigăte de copii la serviciu. Am un somn bun noaptea. Am multă dragoste în suflet şi suficientă minte în cap. De ce aş mai avea nevoie? Aş avea mare nevoie să nu se schimbe nimic din toate astea, fiindcă viaţa-i grea fără cafea.
                          Am un singur sfat : dacă aţi simţit vreodată nevoia să vă aduceţi în viaţă un căţel, nu  lăsaţi dorinţa neîmplinită, pentru că ar fi păcat. Condiţia este una singură : ea, jivina pufoasă şi oportunistă, trebuie să vă adopte pe voi, altfel nu aveţi nicio şansă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu