A, nu, nu vă aşteptaţi la
vreo postare serioasă, bine documentată, pătimaşă. Ca de obicei, voi scrie ceea
ce simt, trăiesc, doresc şi păţesc eu, ca să nu avem vorbe.
Ajunsă acasă deschid laptopul şi-mi cad ochii aici:
Citesc şi încep să-mi pun
întrebări, dar singura întrebare care mă preocupa cu adevărat era: de ce-s
oamenii atât de “ întărâtabili” ?
Opţiunea de
a avea sau nu un copil, doi, trei, o duzină ar trebui să fie o opţiune
personală, nu subiectul unor dezbateri. Desigur, există încă obiceiul de a-i
ura proaspătului cuplu copii sănătoşi, voioşi, bla,bla,bla, de a o-ntreba pe
tânăra mireasă când are de gând să purceadă la făcut bebeluşi. Mai mult decât
atât, în momentul în care prietenele află că X-uleasca “ a rămas” încep să o sfătuiască, să o
cocoloşească şi zăpăcească de cap cu tot felul de inepţii. Între noi fie vorba,
chiar şi eu i-am spus astăzi unei prietene însărcinate în două luni să aibă de
grijă să nu-i fie frig la picioare. Da, bine, recunosc că nu m-am putut
abţine şi am spus şi eu ceva acolo...
Citind
însă comentariile celor care se bălăcăreau acolo, convingători şi unii şi alţii,
mă simţeam ca una care stă pe margine,
sparge seminţe, bea cola şi ţine scorul. De ce? Pentru
că eu am depăşit de mult timp statutul de mamă-bebeluşoaică. Fie-mea are
cincisprezece ani şi am ajuns în stadiul « Doamne, dă-mi putere să le
îndur pe toate aşa, pe rând, cum mi le trimiţi ! ». Cei care se plâng
de dedicaţia exacerbată a mamelor cu copii foarte mici, se pot simţi răzbunaţi.
Odată cu trecerea timpului, ele se transformă în mame de puberi, apoi de
adolescenţi, care din măcănitoare vesele se transformă în nişte încercănate şi înegurate, care încearcă
să găsească în fiara din faţa lor urmele bubuloiului purtător de scutece şi
sugător de biberon din alte vremuri atât de apropiate.
Ca
să fim bine înţeleşi : fiică-mea e centrul Universului pentru mine, mai
degrabă rămân fără ochii din cap decât să trăiesc despărţită de ea şi mai bine
nu mai beau cafea şi mor de la tensiunea prea scăzută decât să nu pot vorbi cu
ea mai mult de două zile. Cam astea sunt sentimentele mele pentru pisicuţa mea
înţeleaptă.
E
înţeleaptă, e frumoasă şi cumplit de deşteaptă, are simţul umorului, îi umblă
şi gura, fiindcă are mereu vorbele la ea, se descurcă printre oameni, are chef
să înveţe inclusiv materiile inepte de la liceu, nu suferă şi nici nu a suferit
de boli grave. E copilul perfect, o să ziceţi.
O
fi, nu zic nu, dar e ADOLESCENTĂ !
Ştiţi
cum ne salutăm noi, părinţii de adolescenţi? Ne uităm unii la alţii uşor timizi, dăm puţin din cap, oftăm şi ne vedem de drum. Asta în varianta optimistă. În varianta pesimistă ne apucă dracii exact când nu trebuie. Un exemplu în acest sens ar fi şedinţele cu părinţii, la liceu. Uneori suntem atât de tensionaţi că ne sărim unul celuilalt la beregată, asta după ce i-am făcut una cu pământul pe profesorii care s-au nimerit să fie prin zonă.
Din cotcodăcitoarele dulci care schimbau scutece şi se consultau în privinţa meniului bebelului, a
gimnasticii de dimineaţă, a
curelor de slăbire din perioada alăptatului, a locurilor în care se organizează baby party-uri, am devenit nişte arătări
ciudate, care nu numai că încearcă să ţină pasul cu evoluţia tehnologică a copilului, dar şi cu toate serialele care apar, cu ţoalele care nu se mai
poartă de la o lună la alta, cu creşterea exponenţială a găştii de prieteni de pe Facebook ( asta în cazul in care nu ne luăm un « Block » de nu ne vedem), nişte arătări zic
care-şi bleastămă opţiunea
de a nu fi pălit copilul cât încă mai era mic şi putea fi frăgezit după vechile metode. De acum e prea târziu, nu mai are rost să-i pălim. Sau poate că suntem suficient de tineri pentru a ne aduce
aminte că exact
aşa am
fost şi noi,
la fel de rebeli, la fel de neînţeleşi, la fel de urâtori de părinţi.
Şi atunci ne liniştim, zâmbim chiar aşa încercănaţi şi epuizaţi cum suntem. Luăm un calendar şi începem să băgăm bifele care se vor opri la cea de-a optsprezecea
aniversare a copilului nostru. Aceea va fi ziua în care-i vom mulţumi Celui de
Sus că am
apucat să trăim până atunci.
Revenind la ideile celor care şi-au dat cu părerea acolo : nimeni nu ar trebui să fie mânios pe nimeni, aşa cum nimeni nu ar trebui să fie insistent în nicio direcţie.
Eu am un copil pe care l-am dorit din
clipa în care am aflat că s-a instalat
confortabil în mine, l-am iubit din clipa în care am mirosit-o pentru prima dată şi o iubesc în fiecare clipă a vieţii mele, chiar şi atunci când mi-aş dori să o maltratez înfiorător. Eu am un copil pe care am ales să-l am nu pentru a-mi aduce cănuţa cu apă la bătrâneţe, nici pentru a-mi completa pensia când o să rămân fără bani de pâine, nici pentru a-mi face datoria cetăţenească de înmulţitoare , nici fiindcă aşa zic babele că trebe.
Eu am făcut un copil pentru că m-am simţit capabilă să-i dăruiesc lumii care mi-a făcut atâtea
bucurii un cadou: un om pe care să-l
nasc, cresc şi educ aşa cum mă pricep eu mai bine. Copilul meu nu-mi este nici
necesitate, nici povară. El este prietenul meu cel mai bun, este purtătorul
speranţelor mele, este alegerea mea, este esenţa utilităţii mele pe pământ.
Ţineţi-mi
pumnii încă vreo trei ani, vă rog.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu