N-am fost un copil tembel, dimpotrivă. Ascultam de
toţi cei mari şi eram credulă în relaţiile cu cei de aceeaşi vârstă. Tot ce
zbura se mânca. Primeam din Germania şi Austria “pachete” conţinând inclusiv
gumă de mestecat “Wrigley’s Spearmint”, bomboane gumate şi alte delicatese care
nu se găseau pe la noi. Ieşeam în faţa blocului şi le împărţeam cu cei din
gaşca mea de copii. Eram o chestie ciudată printre ei, pentru că vorbeam cu
mama şi cu Omele mele limba germană. Mestecând guma şi făcând baloane îmi
ziceau : “Ia, zi şi tu o înjurătură în
germană!” Ce să le fi zis? Nu mă prea înjura mama în nicio limbă, aşa că eram
habarnistă şi, ca atare, interesantă numai în perioadele “pachetelor”.
Nefiind
tembelă nu le-am făcut alor mei niciun fel de surprize. Eram predictibilă ca
Big Ben-ul...
Atâta doar că într-o
seară am plecat de acasă. Eram mică, atât de mică încât nici măcar nu ştiam
să-mi încalţ bine cizmele. Le-am luat invers.
Mama
venise turbată de la liceu, a dat roată prin casă, s-a refulat oleacă, s-a
zborşit niţel la tata, care era de un calm enervant, dar şi le mine, dacă tot eram prin zonă, după care s-a decis să iasă la o tură de “shopping”
adevărat, socialist.
Am
întrebat-o unde pleacă şi mi-a răspuns din pragul uşii, bombănind furioasă :
“Plec în lume!”
Na,
acuma, cu o mamă plecată în lume şi cu un tată prea calm pentru a mă ţine în
stare de alertă, am chibzuit eu cam ce ar fi de făcut. Nefiind foarte deşteaptă
la vremea aceea, am decis că nu e cazul să apelez la tata pentru a o căuta pe
mama. În plus se pare că sufeream de Sindromul Stockholm: mama fiind tartorul
în micuţa noastră gospodărie, de ea mă simţeam mai ataşată. De fapt, mama era
singurul tartor din familia mea, ea dădea ora exactă, dădea mâncarea la foc,
dădea palmele cele trebuincioase, dădea
telefoane, dădea voie la joacă, ea dădea, într-un cuvânt.
M-am
încălţat anapoda, m-am îmbrăcat anapoda cu paltonaşul meu mic, am deschis
pâş-pâş uşa- ajungeam aşadar la clanţă- şi am plecat boca-boca pe trepte în
jos, s-o caut pe mama în lumea largă.
Norocul
meu a fost că lumea largă se întindea între blocul nostru şi blocul în care
locuia Oma Musia. Oi fi bântuit eu ca bleaga prin noapte, până mi-o fi venit
gândul ăl bun, sau m-o fi apucat foamea, habar n-am, de am ajuns la Oma Musia.
Aveam GPS-ul bun, din moment ce am nimerit noaptea unde trebuia.
Maică-mea
s-a întors de la “Alimentara” şi l-a întrebat pe tata, care viziona relaxat
oareşce la televizor, unde-i copilu’. “În camera lui, un’ să fie?” a venit răspunsul
firesc. Şoc, groază şi “Breaking News”: copilu’ nu era în
cameră. M-au căutat prin toate cotloanele, chiar dacă nu aveam obiceiul să mă
ascund, fiindcă eram prea proastă ca să mă joc de-a cucu bau! , fiindu-mi şi
frică de întuneric. Singurul mobil care m-a împins să bănănăi prin întuneric a fost recuperarea
tartoriţei de maică-mea.
Au început ai mei să mă caute. La
vremea aia nu prea existau nici telefoane fixe, aşa că nu puteau suna în stânga
şi în dreapta. Până la urmă au reuşit cumva să afle dând câteva telefoane
înfrigurate şi panicate că am ajuns în celălalt capăt al lumii , la Oma. A
ajuns mama acolo şi zice că m-a găsit stând speriată ca un şoarece pe canapea.
Mai zice că i-ar fi spus Oma Musia să nu cumva să dea dracu’ să mă bată fiindcă
am fugit de acasă. Se pare că şi-a recunoscut partea din vină, fiindcă nu-mi
amintesc nicio corecţie ca la carte, aşa cum numai mama mea ştia s-o facă (
zici că a urmat cursurile vreunei şcoli de corectat apucături nesănătoase, pe
care a absolvit-o “Summa cum laude”....).
Care-i ideea? Nimeni, niciodată să nu se bazeze pe
faptul că are un copil tălâmb, care nu se dezlipeşte de fustele mamei sau ale
bunicii, sau vreunul care “ e deştept, maică, să-l vezi cum se descurcă!”.
Chiar şi copiii cei mai predictibili, cei mai liniştiţi, sunt capabili de
surprize dintre cele mai mari. Un părinte sau un bunic nu poate fi niciodată
suficient de vigilent atunci când este vorba despre un copil mic. Vorbesc din
experienţa mea de mamă, dar şi de educatoare, care arareori prinde zile în care
trebuie să grijească de mai puţin de douăzeci de copii. Atunci când lumea o să
priceapă că tabieturile, oboselile, plictisurile, nervii , afacerile sau relaxarea
lor sunt vax prin comparaţie cu nevoia de mişcare şi de supraveghere a unui pui
de om curios şi lipsit de frici, n-or să mai dispară copii şi nici n-or să se
mai întâmple neîntâmplate. În alte ţări nu e permis să fie lăsaţi
nesupravegheaţi copiii sub 12 ani. Ei? Ar fi o idee, nu?
La
final vreau să-i mulţumesc maică-mii că mi-a activat în acea seară GPS-ul,
fiindcă din acel moment începând nu m-am mai pierdut prin lume, găsindu-mi
întotdeauna drumul înapoi către cei iubiţi. Danke!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu