ZEN-ul meu

Anul viitor o să-mi expire  permisul de conducere pe care nu l-am folosit niciodată, aşa că era util să investesc  timp şi bani în câteva ore de şofat, asistată fiind de un instructor.

          Mi-a fost tare frică la început şi m-au durut toţi muşchii   din cauza tensiunii.          Norocul meu că instructorul este un hâtru şi un calm. M-a “băgat” în trafic de la bun început, fără nicio guguleală prealabilă. Circulaţia prin Cluj nu este  o joacă de copii, aşa că nici chiar o maşină cu dublă comandă nu mi-a conferit sentimentul de siguranţă , libertate, relaxare, ziceţi-i cum vreţi.  În primele minute nu prea ştiam ce mi se întâmplă, aveam chiar senzaţia că nu sunt eu cea care trage de volan, apasă pedalele şi schimbă vitezele.  Eram un fel de roboţel care încerca să-şi ruleze propriul program instalat pe hard dimpreună cu upgradările impuse de instructor. Îi adresam omului tot felul de întrebări şi eram stresată din cauză că nu cunoşteam de la bun început nici traseul ales, nici punctul terminus.

          Aşa e şi în viaţa de zi cu zi: nesiguranţa mă irită cel mai mult. Nu ştiu niciodată dacă am făcut destul, dacă m-am implicat suficient, dacă n-a rămas cineva supărat pe mine la finele zilei, dacă ceea ce am spus sau făcut n-a enervat, dacă mi-am folosit judicios timpul, dacă, dacă, dacă.

          În ziua cu condusul maşinii am făcut o pauză la unul dintre marile magazine de materiale de construcţii, pentru că omul responsabil cu “upgradările” mele de şoferiţă avea de rezolvat o problemă acolo. Am stat pe un scaun la intrarea unde era biroul de informaţii şi am avut un răgaz . Nu am fost nevoită să fac nimic, să spun nimic, să zâmbesc, să-mi ofer ajutorul, să par inteligentă sau utilă. Priveam oamenii care intrau sau ieşeau, lăsam sunetele să-mi alunece pe lângă urechi. A fost o senzaţie foarte plăcută. După câteva minute de inactivitate m-am simţit relaxată şi nu-mi mai era teamă de maşina care ma aştepta în parcare.

          Căutând sursa zbuciumului meu cotidian, am ajuns la concluzia că el este cauzat de politeţe. Sunt politicoasă atunci când răspund la telefon, chiar dacă nu am niciun chef. Sunt politicoasă atunci când dau “reply”, “forward” sau “send” cât mai grabnic. Sunt politicoasă atunci când caut să întâlnesc cu tot dinadinsul privirea celor care trebuie salutaţi. Sunt politicoasă atunci când ascult pe  cineva cu care nu sunt de acord, dar nu-i dau replica. Sunt politicoasă atunci când pornesc televizorul şi le fac audienţă tuturor vocalilor care-şi urlă campaniile prin studiouri. Sunt politicoasă atunci când descopăr câte un blogger agresiv şi-i fac nu una, ci mai multe vizualizări. Sunt politicoasă atunci când îmi plezneşte inima în piept de supărare dar aleg să nu mă răţoiesc la cel vinovat.

          Am văzut zilele astea o pancartă cu textul    “ Vrem o ţară ca afară !”. Mulţi români vor o ţară ca afară, fără să poată explica ce anume de afară e dezirabil, ce nu e de dorit şi care-i calea pe care ar  trebui să o urmăm. E greu de crezut că vom avea în următorii ani o ţară ca afară, atâta timp cât  cei care trăiesc şi muncesc “afară” uită de ţara adoptivă în clipa în care revin acasă pentru  a-şi petrece concediul. E greu de crezut că vom trăi ca afară dacă nu cercetăm amănunţit cultura şi civilizaţia de afară, limitându-ne la  vizite de o saptămână. Concepţia celor de afară despre lume şi viaţă nu poate fi corect percepută în scurtul timp petrecut acolo ca turist român. Şi apoi, de ce să avem o ţară ca afară? Ţara asta-i bună, nu-i stricată, numai oamenii din ea încă nu-s zen. Cunosc oameni ţâfnoşi, agresivi de cele mai multe ori în persuasiunea lor. Cunosc oameni care-şi dau cu părerea despre orice şi despre oricine. Cunosc oameni care vorbesc urât. Cunosc oameni duplicitari. “Cunosc” nu înseamnă  neapărat că oamenii respectivi fac parte din cercul meu de cunoştinţe, nicidecum, pe unii îi văd la televizor sau îi citesc pe internet. Ei sunt oamenii care par să le ştie pe toate, oamenii care strigă înfiorător de tare, oamenii care-şi câştigă existenţa convingându-i pe proştii ca mine că au dreptate. Cel mai tare zbiară atunci când sunt criticaţi, îndemnându-i pe criticii lor să folosească telecomanda în semn de protest. Ca să-mi demonstrez mie însămi că pot, am folosit zilele astea telecomanda, alegând să nu fiu martoră a niciunei lupte care se poartă  toamna asta prin televiziuni. Am mai ales să dau “unlike” pe Facebook acelor oameni cu oarecare notorietate care-mi făceau creierul terci prin avalanşa de postări războinice, tranşante, din categoria “ori/ori”          .

          Am căutat o clipă de linişte, o fărâmă de izolare, fără gânduri, fără grimase, fără zâmbete, fără îngrijorări. Am spălat un ciorchine cu struguri, m-am aşezat pe canapea şi am mâncat fructele în liniştea casei mele, scăpându-i câteva boabe şi căţelului meu. M-am simţit bine, m-am simţit inutilă, nepoliticoasă şi complet relaxată.