Papucăraia

Este una dintre cele două perioade de crize domestoide şi domestice din an: se apropie Paştele. Domestos-ul, Cif-ul, lavetele, pâţâitoarele cu loţiuni de tot felul, apă multă, mirosuri de chimicale răspândite prin toată casa, dureri de şale, mâini înţepenite de atâta frecat şi lustruit, nervi,  ameninţări, copil şi bărbat stresaţi de fiecare firimitură picată pe parchetul curat, geamuri spălate chiar dacă plouă, dulăpioare frecate, căni, pahare şi farfurii limpezite chiar dacă-s curate, priviri furioase aruncate lucrurilor inutile care zac numai pentru a strânge praful, decizii categorice de îndepărtare a unora dintre ele, haine şi rufe spălate şi călcate, rotirea garderobelor după anotimp, mulţi saci cu gunoi duşi la tomberon, unghii stricate de atâta frecat, frig la picioare din cauza aerisitului cu tot dinadinsul, draci şi înjurături vecinilor care-şi scutură ţoalele după ce am spălat pervazurile geamurilor, babe care măcăne pe sub geamuri, turuind meniul din ziua de Paşte, copii urlând, claxoane şi maşini parcate strâmb, anapoda, în zona pieţei, tâmpenii la televizor despre masa îmbelşugată, cozonaci, ouă roşii şi miei care trebuie obligatoriu omorâţi, că aşa-i tradiţia ( n-am mâncat şi n-o să mănânc carne de miel, în ciuda tradiţiilor care m-ar transforma într-o bună creştină), lumina sfântă care vine cu elicopterul.

             M-a luat valul şi era să uit despre ce vreau să vă povestesc astăzi : despre papuci. N-am obsesia încălţărilor. Sunt chiar bucuroasă când pot arunca sandale, balerini, pantofi sport, cizme, şlapi la gunoi. Nu arunc sacii direct în tomberon, ci îi las lângă, poate s-o bucura un suflet sărman de ei.

             Am stat eu şi m-am gândit de unde mi se trage ciuda asta pe papucăraie.

             În seara asta am avut o epifanie: maică-mea e de vină!

             Maică-mea mi-a dăruit două picioare cu  platfus. Nu pot purta aşadar pantofi sau sandale cu tocuri înalte. Am încercat, aveţi cuvântul meu de onoare. Eram tânără, naivă, cântăream puţine kilograme şi aveam impresia că trebuie să fiu fancy. Mi-am chinuit picioarele, băgându-le în nişte chestii înguste, frumos colorate, frumos decupate, cu tocuri aşa şi aşa, care făceau cracul mai lung, numai bun de ieşit de sub fusta până la genunchi. Drăguţ, nu?     Look-ul îmi era apreciat, nu mă fluiera nimeni pe stradă, că doar nu m-am născut să fiu fluierată, eram aliniată la cerinţele societăţii. Aveam însă o mare problemă: mă dureau picioarele de-mi venea să bat pe cineva. Am suportat o perioadă chinul, beşicile, umflăturile şi nervii, până când am decis că încălţările cu toc nu mai au ce căuta în viaţa mea.

             Gândind retrospectiv, îmi dau seama că tot mama e vinovată pentru aroganţa cu care tratez papucii.

             La finele clasei a douăsprezecea urma banchetul. Eu, la Rădăuţi, mama, la Cluj. De rochie s-a ocupat o croitoreasă din megalopolisul meu natal ( era o hidoşenie de rochie roz bonbon, dintr-un material sintetic, cusut după un model de rochie dintr-o revistă de pe vremea lu’ mam’mare, care-mi conferea aspectul unui  dreptunghi roz, cu un volan la unul dintre capete), papucii însă nu     i-am putut găsi, aşa că mama m-a chemat la Cluj, oraş mare şi bine aprovizionat, în care sigur puteam găsi ce căutam. Adevărul este că nu căutam nimic deosebit, pentru că nu am avut niciodată acea cochetărie tipic feminină ( am pierdut-o de fapt pe la şase ani şi jumătate, când am început să port uniforma şcolară, din care ieşeam pentru a intra direct în pijama...). Nu mai ţin minte periplul prin magazinele din Cluj, cert este că am ajuns în ceva boutique cum le zicea pe atunci, în care se vindea marfă turcească. Mi-a picat privirea pe o pereche de opincuţe cu bling-bling - din lac negru, cu fundiţe aurii. Se băteau opincuţele alea cu rochia roz bonbon de le săreau fulgii, dar asta nu mă interesa deloc : vroiam opincuţele alea lucitoare. Mama mi-a dat voie să le probez, enervată probabil de atâta umblătură.     Le-am încălţat, plină de speranţe şi fluturaşi de prinţesă bling-bling în stomăcel.. Rictus, dezamăgire- erau cu un număr mai mici. Eu port 40 « românesc » şi ele erau  40 « nu-ştiu-de-care ». Privire disperată : « Nu aveţi cu un număr mai mare ? », « E cel mai mare număr din magazin...”, ah, oh, tristeţe şi jale, până când mama a luat decizia: “Le cumpărăm ! » « Mi-s mici, mama... » « Altele mai frumoase n-o să găseşti în tot Clujul!”. Şi    uite-aşa m-am ales la banchetul de absolvire cu o pereche de opincuţe superbe, care mi-au transformat seara respectivă într-un iad. Le-am aruncat cândva, mai târziu, la gunoi. Din prinţesă m-am transformat într-un băieţoi care purta încălţăminte sport şi blugi. Partea frumoasă era că zâmbeam şi-mi mişcam în voie degetele picioarelor, care-mi cântau ode de mulţumire.

             Exceptând scurtul episod descris la începutul poveştii mele, nu am mai acordat niciodată o prea mare importanţă papucilor. N-am nevoie din piele, n-am nevoie cu toc, n-am nevoie de firmă, n-am nevoie decât să-mi fie fericite degetele de la picioare.

             Uite-aşa am devenit eu o maşteră care se uită de fiecare Paşte strâmb la papucăraie, zâmbeşte drăceşte şi mârâie scurt : “La gunoi cu voi!”

             Dacă mă uit bine la ghioambele unora dintre vedetele care poartă jimmy choo-i până la pleznesc venele, nu pot decât să-mi râd în pumni, lopătând fericită către grădiniţă cu tenişii cumpăraţi cu 49 de la magazinul cel mai ieftin din mall.