Găsim pe internet sfaturi pentru oricine şi în legătură
cu orice. Cred că cele mai căutate sunt sfaturile despre cum să fii mai sănătos, mai fericit, mai bogat şi cum să devii un părinte mai bun.
Uneori
citesc şi eu articole din categoriile de mai sus, fie pentru că titlul îmi
trezeşte interesul, fie pentru că prietenii de pe Facebook par încântaţi de
articol.
Dat
fiind faptul că am o sumedenie de oameni tineri în lista de prieteni, cele
mai căutate articole sunt cele despre
“parenting”. Observ o preocupare din ce în ce mai mare a celor dispuşi să
livreze sfaturi gratuite şi profesioniste în ceea ce-i priveşte pe tinerii
părinţi disperaţi şi epuizaţi de noua provocare din viaţa lor: copilul.
Ca de
obicei, pentru a păstra o oarecare linie personală a blogului meu, o să vă
povestesc câte ceva din experienţele mele de proaspătă mamă ( deja mi se
apleacă de la folosirea în exces a diminutivului “mămică”, cât despre mine...
am un metru şaptezeci şi n-aş fi putut niciodată să fiu diminutivată).
Aveam
aproape douăzecişicinci de ani, nu eram nici prea-prea, nici foarte-foarte
pregătită să fiu mamă de bebeluş. Cu toate astea, s-a întâmplat să nasc un
bebeluş, chiar în ţara asta, în care de când s-a băgat internet, părinţii se
pare că au involuat din punct de vedere al iniţiativelor personale în ceea ce
priveşte educaţia celor mici ( revin: nici termenul de “micuţii” nu-mi mai este
pe plac, tot din cauza folosirii până la “nu-se-mai-poate” a lui prin media).
Părerea
mea este că accesul acesta la o informaţie facilă, aflată pe toate gardurile, a
făcut mai mult rău decât bine în anumite domenii ale existenţei umane. Exemplu:
bebeluşul are colici- google, căutare, sfaturi, medicamente, remedii naturiste,
forum de mămici, gata, s-a rezolvat! Alt exemplu: copilul în vârstă de cinci
ani este extrem de agitat, îi bate pe toţi partenerii de joacă din parc-
google, căutare, sfatul psihologului,sfaturile mămicilor de pe forum, e normal
să se bată la vârsta asta, nu-i băgaţi în seamă pe cârcotaşi, gata, s-a
rezolvat.
Eu una
am luat-o băbeşte atunci când a apărut găluşca noastră pe lume. Am căutat
medici- ei sunt acei oameni extrem de bine pregătiţi, care au răspunsuri la
toate întrebările despre starea de sănătate a copilului. Medicii consultă
copilul, îi fac analize, completează o droaie de formulare, se gândesc,
analizează şi vin cu soluţii concrete la probleme. Umblând cu copilul pe la
medici am rezolvat displazia bilaterală de şold, rahitismul, polipii,
amigdalitele, răcelile, enterocolita şi alte mici probleme. Rezultatul
umblatului pe la medici este o adolescentă extrem de sănătoasă, care nu a rămas
traumatizată de vizitele la medici, nici nu a fost tratată după sfaturi şi
păreri exprimate online.
În ceea
ce priveşte educaţia copilului mic, a trebuit să ne descurcăm singuri, tatăl,
bunica, bunicul şi cu mine.
Am
plecat de la presupunerea că un copil fericit este un copil calm, relaxat,
deschis către lume şi oameni, zâmbitor, care râde mult şi care este interesat
de jocuri şi jucării potrivite vârstei. În viziunea noastră, copilul era
fericit atunci când se juca, interacţiona cu alţi copii, descoperea lumea
folosindu-se de toate simţurile. Cu toate astea, n-am lăsat copilul să bage
nisip în gură, cunoscut fiind faptul că cei mai mulţi câini comunitari folosesc
gropile de nisip pe post de closet.
Poate că am greşit, evitând o serie de enterocolite, dar una ne-a fost de ajuns, cunoşteam frica şi
teroarea din acea perioadă, aşa că nu, n-am lăsat-o să bage nisip în gură.
La
joacă, în parcuri, am îndemnat-o să-şi împartă jucăriile cu alţi copii,chiar
dacă nu era prea dispusă la început. În felul acesta s-a deprins cu altruismul,
o calitate a omului superior din punct de vedere sufletesc, calitate atât de
utilă într-o societate care se doreşte a fi în schimbare, dar care a rămas
înţelenită în apucăturile nesănătoase ale ultimilor douăzecişiceva de ani. Tot
în parcuri i-am dat voie să ia un biscuite de la bunica sau bona care-i oferea
cu zâmbetul pe buze mica recompensă (“Ţucu-te pe tine buni de frumoasa ce eşti
tu!”). Da, a mâncat de la alţii şi nu a păţit nimic. Dacă nu dorea biscuitele
sau napolitana, nu le lua, dar am învăţat-o să zică “Mulţumesc, nu doresc!” (
“nu-mi trăbă” a ieşit din discuţie de la bun început).
Acceptam
să intru în discuţii cu babele însoţitoare de copii mici. Din punctul meu de vedere, babele sunt enciclopedii
ambulante. Dacă reuşeşti să faci abstracţie de limba ascuţită şi de debitul
verbal consistent, o discuţie cu o babă pe tema “parenting ca pe vremea lu’
buna” poate deveni o adevărată plăcere. Adică de ce ia românească şi ciorba de
lobodă sunt din nou foarte ‘in” iar sfaturile babei cu băsmăluţă nu ar fi? Avem
libertatea de a alege dacă ţinem sau nu seama de sfaturile respective, nu?
Un alt aspect important pe care l-am reglementat de la
bun început a fost chestiunea cu violenţa fizică. Copilul meu nu a avut voie să
bată alţi copii, nici să ridice palma sau pumnul la vreun adult. Interdicţia a
fost clar formulată, începând – of, of, of, atât de greşit se pare, după părerea
specialiştilor- cu « Nu ai voie
să... ! » . Nu ţin minte ca fata
mea sa mă fi întrebat vreodată “ Da’ eu de ce nu am voie să mă bat?”. Nici nu
s-a bătut conform principiului « să
nu cumva să te gândeşti acum la un elefant roz, care zboară ! ». Copilul meu nu s-a bătut pentru ca i-am interzis eu să
se bată. Nu i-am spus niciodată “Bagă mâna în foc, dacă-ţi doreşti foarte tare
lucrul ăsta. Vezi ce se întâmplă.” Replicile mele
în astfel de situaţii au fost: “Dacă bagi mâna în foc, o să te arzi şi o să te
doară foarte tare. O să trebuiască să mergem la
spital şi acolo nu mai ştiu ce o să se întâmple.” Nici n-am bătut-o ca să nu
facă boacăne, nici n-am pedepsit-o fără avertisment, nici nu i-am dat buline
roşii, recompense, nici n-am lăudat-o în exces atunci când comportamentul ei
era firesc.
N-am
avut nevoie de nicio metodă modernă, nu am citit nicio carte, niciun articol,
pentru a-mi educa copilul. Mi-am găsit resursele de energie, de răbdare şi de
infinită iubire necondiţionată, pe care le-am investit în fata mea în fiecare
clipa petrecută împreună. Mi-am deschis ochii, urechile, gura şi sufletul faţă
de alţi oameni cu care am interacţionat pe viu, de la care am primit idei şi
sfaturi bune, sănătoase. Mi-am imaginat cum mi-aş dori să o vadă cei din jur pe
fata mea, dar nu atunci, când era un guguloi urlător şi dragălaş oricum, ci
peste zece, douăzeci de ani, când comportamentele necorectate din copilărie
degenereaza în ceva mult, mult mai urât şi mai periculos. Asta am făcut: am pus
fiecare carămidă în educaţia ei,
gândindu-mă cum va arăta construcţia atunci când ea va fi adult. Poate
că am greşit interzicându-i sa bage nisip în gură. Poate că am încorsetat-o interzicându-i să se bată prin parcuri cu copiii.
Poate că i-am limitat manifestările
atunci când i-am explicat faptul că oamenii din jur nu sunt obligaţi să-i
tolereze ţipetele şi urletele pe stradă, în magazine sau în cofetărie. Probabil că am greşit explicându-i că poţi
obţine rezultate mai bune vorbind normal, calm, decât zbierând. Cu toate astea,
râsul în hohote şi zimbitul cu toţi dinţii
au însoţit-o mereu pe fata mea.
Da,
copilul meu a fost tot timpul un copil fericit, în ciuda interdicţiilor şi a
educaţiei primite. Zic “în ciuda”, pentru că în multe privinţe nu sunt de acord
cu tendinţele de pe piaţa parenting-ului. Sunt de acord cu un lucru: copilul
are nevoie de toată iubirea părinţilor săi. Vă mai spun un secret :
copilul are nevoie la începutul vieţii de mult, foarte mult timp petrecut cu
părinţii, după care are nevoie de spaţiu pentru a începe să se descurce aproape
singur, ducând cu el în rucsăcelul pregătit de părinţi în primii ani toate bunătăţile
pe care ei le-au băgat acolo. Este o meserie grea, asta de părinte, mai grea
decât orice altă meserie, tocmai de aceea nu este loc de improvizaţii bazate pe
sfaturile la kilogram furnizate de veveveu. Sunt mai valabile babele cu ale lor
sfaturi, chiar dacă uneori simţim nevoia să le dăm cu ceva în cap. Dar noi nu le dăm... Ştiţi de ce? Pentru că părinţii
noştri ne-au interzis în mod categoric să-i dăm cuiva în cap. Ia gândiţi-vă ce
va fi peste vreo douăzeci de ani cu copiii care acum sunt atâââââât de drăguţi
când îşi pălesc partenerii de joacă de prin parcuri sau ridica mânuţa dolofană
să o pleznească pe mami fiindcă nu i-a cumpărat jucăria ori ciocolata. Factorul
« drăgălăşenie » nu va mai fi acelaşi, iar regretele de a-l fi lăsat
pe copil să vadă ce se întâmplă dacă-şi câştigă supremaţia prin puterea palmei
vor fi tardive.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu