Pe vremea grădiniţelii copilului meu trebuia să ducem
lunar “necesarul” la grădiniţă: un săpun ( de preferinţă lichid), o hârtie
igienică, o rolă de prosoape de hârtie şi un pachet de şerveţele. Exista o
scadenţă şi nu aveam voie să ne abatem.
Cu cit se apropia ziua respectivă, cu atât mai
nervoasă devenea asta mică. Habar nu avea de calendar, de zilele săptămânii, de
luni, anotimpuri , meteorologie. Habar nu am dacă nu era atentă la grădiniţă ,
de nu le ştia, sau dacă educatoarea nu-i explicase suficient de bine cum e cu
zilele , săptămânile, lunile, anii, anotimpurile. Cert este că ştia exact când
trebuia să ducem hârtia igienică la grădiniţă.
Începusem
să credem că avem un copil extrasenzorial, care simte cutremurele ca peştii şi
ca broaştele ţestoase. Era oricum un copil ciudat, care în loc să se joace cu
ponei şi păpuşi machiate avea tot felul de dileme, ca, spre exemplu, pe unde se
scotea creierul morţilor mumificaţi în Egiptul Antic. Mă pusese păcatul să
cumpăr o carte despre Egiptul Antic, s-o cultiv niţel, s-o mai dezlipesc de
desenele animate ( între timp a renunţat de tot la televizor). O ştia din
scoarţă în scoarţă, îi enumera pe faraoni şi-mi zicea zeităţile egiptene pe de
rost. Când am ajuns la ritualurile de înmormântare, a pătruns în Shambhala. Era
de-a dreptul extaziată uitându-se la toate uneltele acelea cu care erau
desfăcuţi în bucăţi şi goliţi pe dinăuntru morţii. Mie mi se întorcea stomacul
pe dos iar ea se minuna de cârligele acelea hidoase. Într-un final, ca să scap
de întrebări, i-am zis: “Creierul se scotea pe nas.” Ochi mari, respiraţie
oprită, copil înmărmurit de admiraţie: “Oauuuuuuu, mami, îţi dai seama??!!” Da,
îmi dădeam seama că fie-mea e total diferită de mine. Unde mie mi se părea
totul roz, pe ea o apuca plictiseala, unde eu simţeam că mi se face rău ea era
încântată, dacă pe mine mă enerva ceva, ea rămânea calmă, dacă mie nu-mi păsa
de ceva, pe ea o apuca amocul.
Înainte
de a vă dezvălui secretul hârtiei igienice de la grădiniţă, tare mi-aş dori să
vă mai povestesc episodul denumit generic “Enterocolită acută”. Pe la trei ani
s-a pricopsit a mea cu o enterocolită urâtă rău de tot. Am ajuns la urgenţe, eu
isterică, bărbatu-meu cu nervii întinşi la maxim, pe punctul să clacheze,
ea.... mda, ea calmă, ca şi cum nu s-ar fi dus la spital, ci la teatrul de
păpuşi. A fost consultată, medicii au ajuns la concluzia că poate fi tratată
acasă, aşa ca i-au prescris un cearceaf de medicamente, care trebuiau luate la
ore diferite, în combinaţii diferite. Complicat chiar şi pentru mine ( sunt o
deşteaptă, care în loc de “Brevoxyl” a cumpărat “Exoderil”, deci cam atât
despre memoria mea când vine vorba despre medicamente), dar nu chiar imposibil.
Problema
a apărut într-o zi, când a trebuit să plec de acasă şi s-o las singură cu
taică-su. Episodul care s-a petrecut mi-a fost relatat de tatăl biologic al
copilului meu, printre crize de râs şi ochi exoftalmici stil
melc-uimit-şi-fără-glas:
Se
apropia ora administrării medicamentelor. Copilul simţea că organismul ei are
nevoie de niscaiva chestii din frigider. Taică-su a îngheţat de frică, dându-şi
seama că a uitat ce-i spusesem. Habar nu avea ce medicamente să-i dea, în ce
cantitate şi în ce combinaţii. S-a înfiinţat cea mică în faţa frigiderului şi
i-a ordonat: “Deschide frigiderul!” ( era atât de mică, încât nici nu ajungea
să deschidă uşa). L-a întrebat : “Cât e ora?”. I-a
zis cât e ora, după care a început cea mică să-i spună: “ Din cutia aia trebe
să-mi dai o tabletă albastră, din cealaltă, aia de acolo, o jumate de tabletă
albă şi din sticla aia roz trebe să-mi torni o linguriţă.” Băi nene, s-a
executat al meu, cu ciocu’ mic, mut de uimire, a doftoricit-o pe-a mea, după
care a luat poziţia “Pe loc repaus”, neştiind dacă ar fi cazul să plângă sau să
râdă. A mea a făcut stânga-mprejur şi s-a cărat în camera ei, unde s-a ocupat
probabil cu nişte jocuri triviale, mult sub nivelul chestiunilor albe, roz,
albastre şi verzi depozitate frumos în frigider.
Într-o
zi am întrebat-o de ce urlă la mine când trebuie să ducem “necesarul” la
grădiniţă. Mi-a povestit că mama uneia dintre prietenele ei de la grădiniţă
uita în mod regulat să ducă chestiile la timp. Avea femeia probabil o problemă cu scadenţele, habar nu am. Oricum, dacă
întârzia cu câteva zile, nu cred să fi fost vreo nenorocire, aveau cei mici
suficiente săpunuri şi hârtii de spălat şi şters cavităţi şi orificii. Momentul
nasol a fost acela în care educatoarea a zbierat la fetiţa uitucei în faţa
tuturor copiilor: “Tu, zi-i lu’ mă-ta că dacă n-aduce necesarul, nu te mai
primesc la grădiniţă!”. Ei, replica asta a marcat-o atât de mult pe fiică-mea,
încât din clipa aceea începând şi-a configurat şi pornit “scadenţarul”, care
funcţionează impecabil până în zilele noastre. E obsedată de scadenţe, de achitat chestii, de încheiat cinstit afacerile.
Latura
uşor autistă dezvoltată cu ocazia « necesarului » a ieşit la iveală
în München, unde plecasem toate trei, mama, cu ea şi cu mine, în vizită la
prieteni şi rude. Colindam relaxate prin centrul comercial, uitându-ne mult şi
cumpărind mai puţin. După ce ieşeam din magazine, cea mică mă întreba
invariabil : « Ai plătit?”. Eu răspundeam : »Da, am
plătit. ». La un moment dat am decis să fac o glumă ( eram în concediu,
eram relaxată, care-i problema?), aşa că la ieşirea dintr-un magazin mi-am tras
o palmă peste frunte şi am strigat : « ‘ai de capul
meeeeuuuu !!!! Am uitat să plătesc..... ». Nu are rost să vă
povestesc ce a urmat. Faceţi , vă rog, un exerciţiu de imaginaţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu