duminică, 10 februarie 2013

Madam Tincu


Viaţa la bloc era frumoasă pe vremea copilăriei mele. Mulţi, mulţi ani de zile am locuit pe Strada V.I. Lenin nr.32A, scara 1, etaj 3, apartamentul 15. Adresa asta , ca şi numărul de telefon n-or să-mi iasă niciodată din cap. Vis-á-vis de noi locuia familia I., cu ai cărei copii, Monica şi Doruţu mă jucam eu. În fine, mai degrabă mă jucam cu Monica, pentru că Doruţu mă cam bătea, fiindcă tare-i mai plăcea jocul “De-a Doftana”, în care noi două eram puşcăriaşii şi el era torţionarul. Mda, asta va fi o altă poveste.
          Nu mă jucam doar cu ei doi, pentru că pe fiecare nivel al blocului nostru cu patru etaje eram câte 4-5-6 sau mai mulţi copii de vârste apropiate. Unele familii erau mai înstărite, alte familii erau mai nevoiaşe, dar eu n-am amintiri legate de faptul că statusurile noastre, ale copiilor, ar fi fost definitiv stabilite de cele ale părinţilor noştri. Când era vorba să facem vreo tâmpenie şi să tragem ponoasele, nu ţinea nimeni seama de-ai cui eram.
          Într-o zi frumoasă  de vară eram pe balcon: eu pe balconul nostru şi Monica împreună cu Doruţu pe balconul lor, siamez cu al  nostru. Ne jucam, vorba vine, frumos. Şi dacă tot ne adunasem trei draci de copii la un loc, doar nu era să iasă ceva bun, nu? Unde nu ne pune naiba să luăm bulgări de pământ şi să azvirtlim cu ei după oamenii care treceau pe sub balcoanele noastre. După fiecare “bombă” ne ascundeam chicotind după geamurile albastre, opace, ale balcoanelor. Şi zvârr, zvârr, zvârr, până am golit pe jumătate jardinierele, umplând trotuarul din faţa blocului de pământ. De ginit, tot un ochi de babă a dracului ne-a ginit: madam Tincu, responsabila cu injecţiile pentru jumătate din cartierul Hipodrom. La vremea aceea cred că era deja pensionată, dar ageră ca o adevărată babă din Bucovina. Nici măcar nu i-a trecut prin minte să ne cheme să facem curăţenie, nuuuuuuu, ea s-a dus aţă la mamele noastre ( ştia că taţii-s slabi de înger) şi le-a povestit păţania. Mama mea- profesoară de limba franceză, mama lor- profesoară de limba română, deloc slabe de înger, doar cu nervii stăteau mai prost.
          N-are rost să vă povestesc urmarea: ne-au luat la ceas de seară mamele noastre la îmblătit aşa, gospodăreşte, că la vremea aia nu exista Telefonul Copilului Maltratat, mamele aveau puterea cuvântului şi a palmei, nu legea democratică. Pentru mine a fost niţel mai nasol, pentru că mi-am păpat porţia de una singură, pe când Monica şi Doruţu şi-au împărţit-o frăţeşte.
          Drept să vă spun, nu ştiu nici până în zilele noastre dacă  mama m-a bătut din principiu sau, pur şi simplu, din jenă faţă de madam Tincu, pentru că în sezonul friguros eram abonată la ea, cu injecţiile ei cu tot.
          Data viitoare poate că o să vă povestesc cum a trebuit eu să învăţ de  10 pe linie în clasa a IV-a, ca să capăt cadou o păpuşă hidoasă.
         

3 comentarii:

  1. Numai tu poti relata cu un haz nebun niste intamplari traumatizante.Mi-au dat lacrimile ,zau asa.

    RăspundețiȘtergere
  2. Sper ca lacrimi de atata ras, ca asta era scopul.

    RăspundețiȘtergere
  3. Mi-e dor de copilarie!

    RăspundețiȘtergere