Porcu’

Monicuţa suferea de o constipaţie severă, atât de severă că a trebuit internată. După perioada de spitalizare prietena mea a apărut acasă cu o păpuşă în braţe, pe care o legăna toată ziua. Bebeluşul cu pricina era singurul model de papuşă-bebeluş care exista pe atunci, nici frumos, nici urât, cu cap, mâini şi picioare din cauciuc şi cu corpul din pânză umplută cu ceva fire sintetice.

          S-a trezit în mine dorinţa fierbinte de-a avea şi eu un bebeluş din ăla, mai ales că majoritatea prietenelor mele aveau aşa ceva. Problema era că nu primeam orice jucărie, oricât ar fi fost de scumpă doar aşa... pentru că mârâiam: trebuia să muncesc pentru recompensă. Dat fiind faptul că minunăţia costa 200 de lei, o sumă relativ mare pentru vremurile acelea, s-au gândit Omele mele să se adune la o cafeluţă cu dulceaţă şi să ticluiască un plan. Decizia a fost unanimă: urma să primesc bebeluşul la finalul clasei a IV-a, cu condiţia să închei anul şcolar cu 10 pe linie. Dacă până atunci nu-mi fusese greu să învăţ de nota 10, din momentul acela începând am fost de-a dreptul terorizată la gândul că aş putea lua vreo notă care să-mi strice  media. S-a repetat episodul din clasa a II-a, când mă trezeam singură pe la cinci dimineaţa, ca să repet pârdalnica de tablă a înmulţirii. Am încheiat clasa cu media dorită de bunicuţele mele, am primit diploma de premiul I şi coroniţa aferentă, după care am fost cadorisită. Nu ştiu de ce, dar aş putea să jur că aş fi primit oricum cadoul promis, că nu aveau Omele mele sufletul să mă lase fără păpuşă.

          Partea ciudată a fost acasă, când văzându-mi jucăria cea nouă tata a izbucnit în râs, decretând că pe “pocitania” aia o cheamă Porcu’, că e hidrocefal şi că poate zbura. Ca să-mi demonstreze că are dreptate, a înşfăcat bucata de cauciuc şi cârpă şi a zburătăcit-o prin casă.N-am plâns, dar m-am supărat grozav pentru că în sinea mea i-am dat dreptate lui tata: nu merita hidoasa aia de păpuşă să mă stresez un an de zile. Mi-a fost o lecţie pe viaţă şi de atunci începând nu m-am mai lăsat condiţionată de alţii în ceea ce priveşte obţinerea unor recompense. La fel procedez şi cu Amalia: dacă e să-i cumpăr un lucru dorit sau necesar, i-l cumpăr fără vreo ocazie anume şi fără să-i impun condiţiile mele. Există, desigur şi mici excepţii de la regulă.

          Doruţu suferise într-o iarnă o apendictomie. Operaţia a decurs bine, şi vecinul meu era acasă, într-o convalescenţă atent supravegheată de mama lui, doamna I. Fiind o iarnă ca-n poveşti, bogată în zăpezi şi geruri, doamna s-a gândit că micuţului bolnav i-ar face bine o gură de aer proaspăt. Pentru că Monica şi cu mine eram două fetiţe cuminţi şi de încredere, ne-a rugat să ne înhămăm la o săniuţă şi să-l plimbăm niţel pe Doruţu prin jurul blocului. Zis şi făcut: pacientul a fost bine infofolit în păturele, sprijinit bine de spătarul săniuţei şi am pornit la drum. Era seară, ningea şi aerul curat ne-a dat putere şi curaj: am început  să fugim ca doi iepuraşi care păscuseră marijuana, de nu ne mai puteam opri. Chicoteam şi râdeam ca doi demoni în miniatură, fără să ţinem seama de urletele călătorului din săniuţă. Era momentul nostru de glorie, în care puteam să ne răzbunăm pentru toate bătăile primite de-a lungul timpului. Am vrut să întindem şi mai tare coarda, aşa că am făcut manevre de răsucire a săniuţei pe zăpada afânată: odată, de două ori, de mai multe ori l-am răsucit pe Doruţu, de-şi pierduse şi vocea de atâta strigat. Ultima dată a fost cu ghinion, pentru că săniuţa s-a răsturnat şi Doru a aterizat , împachetat cum era, în neaua sclipitoare. Cu chiu, cu vai l-am dus până sus, la etajul 3, unde plânsetele lui nu s-au oprit, ci s-au înteţit. Boacăna era făcută: operaţia cedase din cauza căzăturii şi a trebuit dus din nou la spital.

          A fost un nou episod din seria “Hai la mama, să te pupe!”. Cred că a fost singura dată în viaţa mea când i-am provocat în mod voit cuiva un rău fizic. Asta este dovada clară că am fost un copil normal, cu răutăţile lui  şi cu o dorinţă de răzbunare peste pragul impus de educaţia primită. Mi-a părut rău şi mi-am cerut iertare pentru ceea ce am făcut. Staţi însă liniştiţi: după un timp “Doruţu was back!”