HOME, SWEET HOME

Pe când eram un  fetus , maică-mea a trebuit să ia medicamente “ de glandă”, fiindcă aşa i-a zis endocrinologul care se uitase la palmele ei, decretând că tiroida ei se află-n suferinţă. Dacă s-ar fi uitat felcerul oleacă mai jos, la burtă, poate că ar fi observat că de la burtă i se trag leşinul şi greaţa, nicidecum de la glandă.

          Mă suspectez că din cauza acelor tablete am rămas eu o sensibilă şi de aceea plâng uşor la toate filmele cu animale. Citisem  cândva că noi, ăştia născuţi sub însemnul Gemenilor, suntem nişte hipersensibili, dar cunosc nişte Gemeni care nu lăcrimează de câte ori ascultă Concertul Nr. 1 pentru pian şi orchestră de Ceaikovski, aşa că teoria nu se verifică.

          Şi uite aşa, o sentimentală incurabilă fiind, mă trage aţa-n fiecare an către Rădăuţi, locşorul în care m-am născut într-o frumoasă dimineaţă de mai, într-o maternitate aflată peste drum de biserica catolică.

          Am ajuns şi la mijloc de august în oraşul în care sper, de fiecare dată, să-mi regăsesc liniştea şi prietenii şi amintirile şi copilăria.

          Numai că mi-e tot mai greu să merg înapoi în timp, semn bun de altfel, pentru că asta înseamnă că nu mă senilizez, trăind ancorată în prezent. În plus, e tot mai dificil să distrezi un copil adolescent, ca al meu, obişnuit cu ale lui, într-un oraş în care nu cunoşti pe nimeni de aceeaşi vârstă cu tineigerul. Ar fi de fapt câţiva oameni care au tineigeri în casă, dar pe ei nu i-aş deranja sub pretextul că a mea are  nevoie de distracţie timp de o săptămână. Dacă le-am face cunoştinţă pe Facebook,  poate că ar funcţiona, dar timpul e prea scurt şi nu văd sensul efortului.

          Revin la zilele petrecute în Rădăuţi: a fost frumos, dar nu de neînlocuit. Sună  cam rău, ştiu, dar aşa mă simt eu acum, după şase zile în care am colindat printr-un oraş care seamănă din ce în ce mai puţin cu oraşul frumos, liniştit şi curat pe care-l am eu fixat în memorie. S-au schimbat multe şi nu neapărat în bine. Construcţii noi, aruncate haotic printre cele vechi, trotuare sparte şi nereparate, maşini, maşini, maşini, tufe enorme, lăsate să crească alandala în centrul oraşului, multe, multe second hand-uri ( ca şi în Cluj, dealtfel), liceul fără magnolii, sensul giratoriu cu îngeraşi şi multe altele.

          Un aspect pozitiv este acela că trăiesc acolo mulţi oameni care s-au priceput să câştige  bani, dezvoltând afaceri şi construind case luxoase, dimpreună cu câte o cabană cochetă la munte. Mă bucur când aud de câte cineva cunoscut care «  s-a realizat », cum se spune.

          Pe an ce trece îmi dau seama că există tot mai puţini oameni pe care i-aş suna ca să ne dăm întâlnire. Nu mai am curaj să-i deranjez, nu mai vreau să fiu refuzată politicos sau, şi mai rău, să fiu ignorată. Trebuie să-mi recalibrez aşteptările prin prisma propriului ritm de viaţă. Toţi muncim ca demenţii, toţi avem din ce în ce mai puţin timp liber pentru noi, familii şi prieteni. Ar fi de preferat să nu ne mai deranjăm unii pe alţii numai pentru că odată, cândva, demult, am avut un trecut comun. S-a terminat.

          Îi spuneam cuiva zilele trecute că mi-am construit o nouă viaţă în Cluj, unde cunosc oameni cu care mă pot întâlni şi discuta, fără să tânjesc la cei cu care am fost prietenă în copilărie şi în adolescenţă. Sunt două capitole separate din viaţa mea, pe care prefer să nu le amestec, oricât mi-ar fi de dor de copilul din mine.

          Întoarcerea acasă s-a petrecut la ţanc, exact în momentul în care-mi storceam creierul gândindu-mă la plimbările pe care le-aş mai fi putut face sau la oamenii pe care i-aş mai fi putut întâlni. “De ce nu ai căutat-o pe... sau nu ai sunat-o pe...? Cred că s-ar fi bucurat să vă întâlniţi.” erau gândurile mele în anii trecuţi. Acum gândesc diferit; “Ce rost ar fi avut s-o caut pe... sau s-o sun pe...? Oricum relaţia s-a rupt şi înnodările sunt doar nişte încercări jenante de a reînvia ceva ce nu mai există.”

          Am ajuns acasă aşadar, am tras adânc aer în piept în clipa în care am deschis uşa şi m-am simţit fericită. Era casa mea, exact aşa cum o lăsasem, cu o mică diferenţă: Pintea  de deasupra noastră ne-a inundat bucătăria. Picura apa din tavan, direct pe centrală, mobilă şi parchet. Parchetul negru şi umflat ameninţa să se bulbuce de tot. Tavanul “înflorit” din bucătărie seamănă uimitor cu cel din baie, care e căzut de ceva timp, tot din cauza clanului de deasupra, care face duş rar, dar şi când îl face se simte în baia noastră.

          În prima fază am vrut să-i rup capul vecinului, dar după ce am vorbit cu el şi i-am citit neputinţa în priviri, am realizat că trebuie să fiu fericită: până la urmă e un vecin  de nădejde, care ne-a aşteptat cu un cadou de bun venit, cam umed, ce-i drept, dar e şi asta o modalitate prin care ne demonstrează că nu ne ignoră de tot.

          Ştergând mobila şi parchetul l-am blagoslovit bine pe Pintea, după care, stând aşezată pe canapeaua  din bucătărie şi cugetând , am zâmbit sincer pentru prima dată în şase zile: ajunsesem acasă, unde toate sunt aşa cum trebuie să fie.