Lu’ mama nu-i place de tine!

Întâlnirea de dimineaţă la grădiniţă reprezintă acel moment din zi în care ne adunăm cu toţii într-un cerc, pe covor, stăm turceşte, vorbim vorbe şi povestim poveşti. Copiii sunt liniştiţi, după o tură de joacă şi după un mic dejun foarte bun. Grădiniţa în care lucrez eu excelează la capitolul meniuri. Avem două bucătărese, cum să vă zic eu... exact aşa cum trebuie. Două vrăjitoare bune, care cu bani puţini reuşesc să hrănească pe săturate o grămadă de guriţe .

          În urmă cu vreo patru ani şedeam la taifas cu cei mici. Acelea sunt unele dintre clipele cele mai plăcute, pentru că-i simt pe ei, omuleţii mici, cu gândurile lor, cu grijile lor, cu fricile şi bucuriile lor. Este momentul în care-mi recalibrez de cele mai multe ori activităţile pe care mi le-am propus cu o zi sau chiar cu o săptămână înainte. La grădiniţă e greu cu planificările, din cauză că cei mici nu sunt întotdeauna previzibili şi interesele lor primează, din punctul meu de vedere, în faţa obligativităţilor impuse de programă. Cuvântul de ordine este de cele mai multe ori “Spontaneitate”.

          Revin la povestea mea. Stăteam relaxaţi şi vorbeam câte-n lună şi-n stele, când, dintr-o dată, se trezeşte Alex vorbind:

- Mama a zis că nu-i place de voi două ! ( colega mea şi cu mine)

Eu :....

El : Da, da, am auzit-o aseară cum i-a zis asta lu’ bunica, în bucătărie.

Eu:...

El: Da’ ea nu ştie că am auzit-o.

Eu: Dar ţie îţi place de noi două?

El: ( cu un zâmbet laaaaaarg cât toată faţa) Mie-mi place de voi două.

Eu: Să ştii că mie-mi place de mama ta. E foarte drăguţă.

El : ( cu acelaşi zâmbet) Da’ ei nu-i place de tine.

Eu: Nu-i nimica, poate că o să-i placă.

          Aici am pus punct discuţiei, pentru că vroiam să-i las şi pe alţi oameni micuţi să vorbească. N-am mai primit nicio informaţie ca cea dinainte, aşa că mi-am văzut de treabă.

          Mi-am pus întrebarea firească: “De ce nu-i place lu’ mama lu’ Alex de mine?”

          Am găsit singură răspunsul : Alex făcea parte din categoria « copilu’ rău », despre care am  scris cândva. Nici mama, nici bunica, nici ele două împreună nu reuşeau să-l potolească pe copilul acela. Era atât de gălăgios uneori, încât începuseră, după propriile declaraţii, să aibă probleme cu vecinii. La un moment dat se consolaseră la gândul că n-au încotro şi acceptaseră situaţia ca atare.

          La grădiniţă se schimba însă situaţia. Chiar dacă nu era printre copiii cei mai liniştiţi, Alex nu crea probleme majore. Noi două colaboram destul  de bine cu el. Era foarte deştept şi nu avea nevoie decât de o ocupaţie care să-i capteze interesul şi de prieteni cu care să se joace.

          Una peste alta, nu aveam motive să ne plângem mamei sau bunicii. Îl lăudam, când aveam motive să o facem, ca să se simtă şi el important. Îl recompensam când era cazul. Ne împrietenisem cu copilul, după o perioadă în care studiasem puţin problema şi căutasem soluţii.

          Necazul a pornit de la suspiciunea mamei. Pur şi simplu nu-i venea a crede că băiatul ei putea să fie şi altfel decât îl cunoştea ea. Avea impresia că o minţim. A trecut un timp, după care s-a convins că nu o minţim. Suspiciunea s-a tranformat în antipatie. Probabil că şi-a conştientizat  limitările în ceea ce priveşte educaţia propriului copil. Adică de ce sunt două străine capabile să facă ceea ce ar fi trebuit să facă ea, de dragul liniştii ei şi a bunicii, dar şi de ruşinea vecinilor nemulţumiţi.

          Ea nu a putut şi noi am putut, datorită faptului că noi nu eram stresate de normele  impuse de vecinii din bloc sau de trecătorii de pe stradă. Noi am avut curiozitatea de a afla cum “funcţionează” copilul acela drăguţ, temperamental. Am intrat în jocul lui, ne-am împrietenit cu el, impunând în acelaşi timp câteva reguli simple. L-am lăudat pe meritatelea şi l-am certat, obligatoriu între patru ochi, atunci când a fost cazul. L-am tratat ca pe un om inteligent, care pricepe ce i se spune . L-am învăţat să-şi recunoască greşelile şi să-şi ceară iertare. A ajuns să fie îndrăgit necondiţionat de colegii lui.

          A doua zi dimineaţă am întâmpinat-o în prag pe mama lui Alex . Amândouă zâmbeam: ea, de complezenţă, eu fiindcă aşa zâmbesc  de obicei, când sunt printre copii ( nu mă pot abţine!).

Eu: Bună dimineaţa!

Ea: Buuunăăăă!

Eu: ( râzând) Mi-a spus Alex că nu vă place de mine...

Ea : ( stacojie la faţă ) Vai de mine, Alex, da’ nu-i adevărat! Cum ai putut zice aşa ceva?

El: Te-am auzit când îi ziceai lu’ buni, în bucătărie.

Ea: Vă rog să mă credeţi că eu... eu nu am zis aşa ceva... de ce aş fi zis. N-am zis, doamnă.

Eu: Staţi liniştită, că nu m-am supărat deloc. Aşa-s copiii, ne mai păcălesc uneori.

Ea: (răsuflând uşurată) Da, aveţi mare dreptate. Nu trebe să le luăm pe toate de bune.

Eu : De aceea-i bine să discutăm, ca să lămurim nişte lucruri.

          În fine, discuţia s-a încheiat, pentru că nu-mi aloc prea mult timp dimineaţa pentru discuţiile cu părinţii. Nu de alta, dar nu am cum, pentru că în spatele meu stau pregătiţi “ de luptă” nişte pitici proaspăt ieşiţi dintre perne şi plăpumi.

          Am treabă cu ei, dom’le! Până la urmă lor trebe să le placă de mine, nu lu’ mamele lor.