Întâlnirea de dimineaţă la
grădiniţă reprezintă acel moment din zi în care ne adunăm cu toţii într-un
cerc, pe covor, stăm turceşte, vorbim vorbe şi povestim poveşti. Copiii sunt
liniştiţi, după o tură de joacă şi după un mic dejun foarte bun. Grădiniţa în
care lucrez eu excelează la capitolul meniuri. Avem două bucătărese, cum să vă
zic eu... exact aşa cum trebuie. Două vrăjitoare bune, care cu bani puţini
reuşesc să hrănească pe săturate o grămadă de guriţe .
În
urmă cu vreo patru ani şedeam la taifas cu cei mici. Acelea sunt unele dintre
clipele cele mai plăcute, pentru că-i simt pe ei, omuleţii mici, cu gândurile
lor, cu grijile lor, cu fricile şi bucuriile lor. Este momentul în care-mi
recalibrez de cele mai multe ori activităţile pe care mi le-am propus cu o zi
sau chiar cu o săptămână înainte. La grădiniţă e greu cu planificările, din
cauză că cei mici nu sunt întotdeauna previzibili şi interesele lor primează,
din punctul meu de vedere, în faţa obligativităţilor impuse de programă.
Cuvântul de ordine este de cele mai multe ori “Spontaneitate”.
Revin
la povestea mea. Stăteam relaxaţi şi vorbeam câte-n lună şi-n stele, când,
dintr-o dată, se trezeşte Alex vorbind:
- Mama a zis că nu-i place de voi
două ! ( colega mea şi cu mine)
Eu :....
El : Da, da, am auzit-o
aseară cum i-a zis asta lu’ bunica, în bucătărie.
Eu:...
El: Da’ ea nu ştie că am auzit-o.
Eu: Dar ţie îţi place de noi două?
El: ( cu un zâmbet laaaaaarg cât
toată faţa) Mie-mi place de voi două.
Eu: Să ştii că mie-mi place de mama
ta. E foarte drăguţă.
El : ( cu acelaşi zâmbet) Da’
ei nu-i place de tine.
Eu: Nu-i nimica, poate că o să-i
placă.
Aici
am pus punct discuţiei, pentru că vroiam să-i las şi pe alţi oameni micuţi să
vorbească. N-am mai primit nicio informaţie ca cea dinainte, aşa că
mi-am văzut de treabă.
Mi-am
pus întrebarea firească: “De ce nu-i place lu’ mama lu’ Alex de mine?”
Am
găsit singură răspunsul : Alex făcea parte din categoria « copilu’
rău », despre care am scris cândva.
Nici mama, nici bunica, nici ele două împreună nu reuşeau să-l potolească pe
copilul acela. Era atât de gălăgios uneori, încât începuseră, după propriile
declaraţii, să aibă probleme cu vecinii. La un moment dat se consolaseră la
gândul că n-au încotro şi acceptaseră situaţia ca atare.
La
grădiniţă se schimba însă situaţia. Chiar dacă nu era printre copiii cei mai
liniştiţi, Alex nu crea probleme majore. Noi două
colaboram destul de bine cu el. Era
foarte deştept şi nu avea nevoie decât de o ocupaţie care să-i capteze interesul
şi de prieteni cu care să se joace.
Una
peste alta, nu aveam motive să ne plângem mamei sau bunicii. Îl lăudam, când
aveam motive să o facem, ca să se simtă şi el important. Îl recompensam când
era cazul. Ne împrietenisem cu copilul, după o perioadă în care studiasem puţin
problema şi căutasem soluţii.
Necazul
a pornit de la suspiciunea mamei. Pur şi simplu nu-i venea a crede că băiatul
ei putea să fie şi altfel decât îl cunoştea ea. Avea impresia că o minţim. A
trecut un timp, după care s-a convins că nu o minţim. Suspiciunea s-a
tranformat în antipatie. Probabil că şi-a conştientizat limitările în ceea ce priveşte educaţia propriului copil. Adică de ce sunt
două străine capabile să facă ceea ce ar fi trebuit să facă ea, de dragul
liniştii ei şi a bunicii, dar şi de ruşinea vecinilor nemulţumiţi.
Ea
nu a putut şi noi am putut, datorită faptului că noi nu eram stresate de
normele impuse de vecinii din bloc sau de trecătorii de pe stradă. Noi
am avut curiozitatea de a afla cum “funcţionează” copilul acela drăguţ,
temperamental. Am intrat în jocul lui, ne-am împrietenit cu el, impunând în
acelaşi timp câteva reguli simple. L-am lăudat pe meritatelea şi l-am certat,
obligatoriu între patru ochi, atunci când a fost cazul. L-am tratat ca pe un om
inteligent, care pricepe ce i se spune . L-am învăţat să-şi recunoască
greşelile şi să-şi ceară iertare. A ajuns să fie îndrăgit necondiţionat de
colegii lui.
A doua zi dimineaţă am întâmpinat-o în prag pe mama lui Alex . Amândouă zâmbeam: ea, de complezenţă, eu fiindcă aşa zâmbesc de
obicei, când sunt printre copii ( nu mă pot abţine!).
Eu: Bună dimineaţa!
Ea: Buuunăăăă!
Eu: ( râzând) Mi-a spus Alex că nu vă
place de mine...
Ea : ( stacojie la faţă )
Vai de mine, Alex, da’ nu-i adevărat! Cum ai putut zice aşa ceva?
El: Te-am auzit când îi ziceai lu’
buni, în bucătărie.
Ea: Vă rog să mă credeţi că eu... eu
nu am zis aşa ceva... de ce aş fi zis. N-am zis, doamnă.
Eu: Staţi liniştită, că nu m-am
supărat deloc. Aşa-s copiii, ne mai păcălesc uneori.
Ea: (răsuflând uşurată) Da, aveţi
mare dreptate. Nu trebe să le luăm pe toate de bune.
Eu : De aceea-i bine să
discutăm, ca să lămurim nişte lucruri.
În
fine, discuţia s-a încheiat, pentru că nu-mi aloc prea mult timp dimineaţa
pentru discuţiile cu părinţii. Nu de alta, dar nu am cum, pentru că
în spatele meu stau pregătiţi “ de luptă” nişte pitici proaspăt ieşiţi dintre
perne şi plăpumi.
Am
treabă cu ei, dom’le! Până la urmă lor trebe să le placă de mine, nu lu’ mamele
lor.
Hi hi, imi place! Era pe undeva un afis pe usa unei gradinite care spunea cam asa: "nu credeti chiar tot ce va spun copiii despre ce se intampla la gradinita, asa cum nici noi nu luam in seama ce spun ei despre ce se intampla acasa"
RăspundețiȘtergereMda, dar exista si situatii in care-o poti pati urat de tot, daca nu ai de-a face cu parinti intelepti. Anul trecut i-a povestit un baietel mamei lui ca l-am batut cu cureaua. A venit doamna razand la mine si mi-a povestit cele auzite, completand : " Dar mi-am dat seama imediat ca astea-s inventii.". Dupa o secunda de panica am replicat: "Din cauza ca ati vazut cam cate kile am si ca nu port niciodata curea?" Am ras amandoua si gata.
RăspundețiȘtergere