joi, 29 august 2013

Maică-mea, teutoanca

Dacă ar fi fost un bărbat în putere pe vremea lui Herr Alois Schicklgruber, a.k.a. Adolf Hitler, maică-mea ar fi avut gradul de Obersturmbannführer în trupele SS. Dacă ar fi fost o floare, ar fi chemat-o “Pygmy Sundew” şi ar fi trăit în Australia. Nu ştiţi ce-i o Pygmy? Vă dau câteva indicii: micuţă, drăguţă, numai bună de pupat. Mai vreţi un indiciu? Când te apropii prea mult şi o enervezi, deschide gura şi te papă. Da, aţi ghicit: e o floare carnivoră.
          Tata şi cu mine o iubeam foarte mult pe mama. O iubeam atât de mult, încât îi scriam ode. Aveam chiar şi o chitară în casă, pentru a asigura acompaniamentul muzical.
          Nu-mi aduc aminte decât de două versuri dintr-o odă scrisă cu ocazia “Zilei Femeii”:
“ Cu palma ta şi gândul înţelept
Te rog să mă aduci pe drumul drept.”
          Mda, cam în felul acesta trebuia noi doi, tata şi cu mine, să o tratăm pe mama, pentru a o face fericită.
          Vreau să vă mai povestesc  cum s-a priceput maică-mea să mă înveţe să salut oamenii pe stradă. Până a merge la şcoală nu-mi depistase nimeni astigmatismul miopic de care probabil că sufăr din născare. Între noi fie spus, eram chioară ca o cârtiţă, dar lumea credea că  zâmbesc frumos când îmi încreţeam ochii. Imaginaţi-vă aşadar că umblam ca o împiedicată pe stradă, fără a vedea nimic. Mama a preluat rolul de ghid, ţinându-şi tandru degetele pe gâtul meu. Instinctiv ştia că am nevoie de ajutor în lansarea lui “Săr’naaaaa!” la timp. Timingul îmi era impus de minunatele unghii lăcuite ale măicuţei mele, care mi se înfigeau în gât exact când trebuia. Odată a avut un spasm cauzat de lipsa de magneziu , aşa că am urlat cu patos “Săr’naaaa!!!”, după care m-am uitat în jur. Nu era nimeni.
          Mama este persoana pe care o respect cel mai mult. Nu vreau să credeţi că este vorba despre un respect impus conform zicalei româneşti din bătrâni  “Eu te-am făcut, eu te-omor!”. Nicidecum, mama e mai bună de-atât! Este un respect câştigat în timp, construit cu multă migală şi cu nenumăraţi decibeli. Există o legendă conform căreia am reuşit să urc trei etaje în zece secunde. Era pe vremea când mă jucam în faţa blocului şi uitam să mai dau pe acasă. Tata, cel mai blând  om pe care l-am cunoscut eu, ieşea pe balcon şi mă chema minute în şir. Eram surdă. Abandona la un moment ideea de a mă recupera, până în clipa în care îi venea ideea salvatoare: “Copile, a zis mă-ta să treci în casă!” De s-ar fi introdus proba “scări viteză” la Olimpiadă, aş fi câştigat-o detaşat, credeţi-mă.
          Uram musafirii care înnoptau în locuinţa noastră. Din cauza lor trebuia să dorm cu mama în pat. După ce se stingea lumina mă înghesuia la perete şi mârâia : “Drepţi!”. Mă lipeam de  perete. Firele de păr de pe cap şi degetele de la picioare mi se aliniau într-o linie rigidă. Aşteptam câte o jumătate de oră, până auzeam respiraţia liniştită a fiinţei care mi-a  dăruit viaţa. Îndrăzneam să mişc degeţelul mic de la piciorul drept, pentru a mă asigura că mai e acolo. Doar un degeţel. În bezna nopţii auzeam o şoaptă, un susur mai degrabă: “Drepţi!” Dimineaţa îmi ieşeau toate degeţelele la inventar.
          Babele din Bucovina sunt cele mai aprige din lume. Dacă s-ar organiza un concurs “Miss Baba World”, ele ar ajunge în finală cu babele din Sicilia şi cu babele afro-americane. Cred că bucovinencele ar câştiga concursul, cu un punct sau aşa ceva în plus faţă de americance. Gândind retrospectiv, tind să o absolv pe mama de scatoalcele pe care mi le-a mai scăpat, după ce am băut ceai de pelin şi m-am mai îngrăşat. De m-ar fi pălit înainte de epoca pelinului m-ar fi deşurubat. Ce vreau eu să spun aici este că mama mă bătea numai  de gura babelor, nu fiindcă i-ar fi făcut ei plăcere. Vedeţi voi, nici chiar walkiria de maică-mea nu s-ar fi încontrat cu balaurii purtători de şorţuri, basmale şi mustăcioare. Am povestit eu tot aici episodul cu Madam Tincu, care-şi băga seringa în jumătate din poponeţele copiilor din târg şi de groaza căreia-şi băteau mamele copiii în draci.
          Mama s-a implicat de la bun început în educaţia mea preşcolară şi şcolară.
          Ne mai dădeau tovarăşele educatoare câte o poezie patriotică de învăţat de azi pe mâine. Se mai întâmpla ca mama să ajungă prea târziu seara acasă, sau să aibă mult de lucru şi nu apucam să învăţ poezia. Pe tata nu mă puteam baza, pentru că era mult prea relaxat şi mult prea puţin comunist. El îmi cumpăra jucării, nu mă chinuia cu poeziile.
          Departe de a fi comunistă, mama era ambiţioasă în încercarea de a demonstra că tălâmba de fie-sa e capabilă să înveţe pe de rost câteva versuri, chiar dacă nu vorbeşte mai deloc limba română. Până pe la cinci ani nu am vorbit decât germana. Şi iacătă aşa porneam noi două dimineaţa pe drumul către grădiniţă. Înainte de a scoate din buzunar bileţelul cu poezia, mama îmi rearanja neuronii , trăgându-mi o palmă urmată de îndemnul :”Fii atentă, măi!” . Reuşeam să reţin şi recit orice fel de poezie , oricât de lungă, după două lecturări, datorită organizatorului neuronal al maică-mii.
          În clasa I scriam oribil şi pătam paginile caietelor. Nici chef de scris nu aveam, preferând să mă uit pe pereţi. Stăteam închisă în sufragerie şi nu făceam nimic. Bietul tata s-a străduit mult să-mi arate cum să scriu frumos, ba chiar mi-a şi liniat oblic primele caiete, dar degeaba. Ca de obicei, a intervenit mama teutoancă. Mi-a pus un ceas deşteptător rusesc pe masă şi mi-a spus : « Dacă sună deşteptătorul şi nu eşti gata, îţi iau caietele. » Atâta doar că uitase că eu nu ştiu să citesc ceasul... Băgam viteză şi terminam temele . Îmi respectam mult mama.
          Mare parte din ceea ce simt sau gândesc eu acum, ca femeie, i se datorează mamei mele. Tocmai de aceea o sun, de opt ani încoace, în fiecare dimineaţă de 8 Martie şi-i cânt « De ziua ta, mămico, în  dar ţi-am adus inima... ». De ce de opt ani încoace ? Din cauză că eu nu am învăţat cântecul în copilărie, la grădiniţă, pentru că în fiecare martie aveam pneumonie şi rămâneam acasă. Nu, nici fie-mea nu l-a învăţat la grădiniţă, pentru că singurul cântec pe care era în stare să-l lălăie după doi ani era "Hänschen klein", or acela este un cântec despre un copil pribeag, după care plânge maică-sa, până când se îndură copilul şi revine acasă. Am învăţat cântecul la 32 de ani, când a trebuit să-i învăţ pe piticii mei de la grădiniţă câteva cântece pentru mamele lor.
          Mama şi-ar fi dorit să povestesc aici o întâmplare despre mine, care am « dat din casă « nişte chestii pe care urechile mele nu ar fi trebuit să le audă. N-am s-o fac, pentru că acum nu am inspiraţia necesară. Altele sunt amintirile mele din copilărie cu mama. Aş putea chiar scrie mult şi bine despre mama. N-am s-o fac, pentru că mama este a mea, nu a celor care se mai “împiedică” de blogul meu. N-am   s-o fac, pentru că mama trăieşte şi-şi poate povesti cu mai mult umor decât mine poveştile.
          Mama se tot plânge că nu-i spun “Te iubesc!”. Nici nu pot, pentru că nu-mi permite firea să trişez folosind cuvinte al căror sens nu-l pot pătrunde.
          Pot în schimb să spun aşa:
          Mama, să ştii că lumea mea,  asupra căreia îmi deschid ochii în fiecare dimineaţă şi al cărei aer îl respir în fiecare clipă, este atât de minunată datorită ţie. Danke!
         
         


6 comentarii:

  1. O Doamne ,nu stiu care lacrimi au fost mai multe si spontane.Alea de la inceput,cand m-a pufnit un ras nebun sau alea de la sfarsit.Si tu stii ca plang f. greu si f.rar.

    RăspundețiȘtergere
  2. Lacrimile-s bune: fac ochiu' limpede.

    RăspundețiȘtergere
  3. M-aş bucura dacă şi alţi rădăuţeni s-ar regăsi în acel “acasă’ de care îmi aduc eu aminte. Îmi este tare drag “acasă”-ul copilăriei mele.

    RăspundețiȘtergere
  4. "Radauteni"!? Uau! Am găsit blogul tau intamplator acum vreo două săptămâni si mia placut cum scri si cum tratezi copilasii, dar faptul ca eşti din oraşul meu natal ma face sa te ador! si da, mam regasit in ceea ce ai descris tu :) Spor la scris iti urează Dana

    RăspundețiȘtergere
  5. Dragă Dana, mă bucur mult că mi-ai găsit blogul şi că-ţi place cum scriu. Promit să revin cu amintiri din copilărie, dar şi cu poveşti din viaţa mea de acum. Toate cele bune!

    RăspundețiȘtergere