HUUUOOORECA

O cunoaşteţi pe HORECA, smiorcăita mică? Apare aproape zilnic la televizor, cu batistuţa în mână, ştergându-şi finuţ lăcrămioarele şi muculeţii, povestindu-ne că pandemia a sărăcit-o. Chiar mi-a fost milă de ea şi eram bucuroasă că , anul ăsta cel puţin, am s-o pot susţine, din nou, cu bani din buzunarul meu şi din cel al lui Gabi.

Povestea începe aşa: în decembrie , pe când coroanăvirusul era încă la el acasă, am plătit cu banii-jos-ochii-la-uşă şase nopţi de cazare la un hotel din Mamaia. După trei ani în care ne-am cazat la mereu acelaşi hotel din Mamaia, anul ăsta am stabilit să alegem un alt hotel. Motivele deciziei ar fi multe. Trei ani am mers la mare şi ne-am cazat la un fost hotel comunist, uşor reşapat, criteriul alegerii fiind apropierea de plajă.

Anul trecut însă ne-am cam pierdut răbdarea. Am să vă povestesc cum au fost prima şi ultima zi de şedere acolo. După o noapte de călătorit cu trenul, uşor agitaţi din cauza călătoriei pe ruta Constanţa-Mamaia şi transpiraţi, ne-am făcut check-in-ul. Domnişoara de la recepţie, tânără, aranjată şi tare drăguţă, a susurat ceva şi mi-a întins o cheie de la o camera. A trebuit să-i citesc de pe buze mesajele, fiindcă oricât am rugat-o, nu reuşea să atingă o tonalitate a vocii care să-mi fâlfâie timpanele măcar un pic.

Urcăm să vedem camera. Uşa era descuiată şi avea o ditamai gaura. Probabil că un turist îşi uitase cândva cheia şi a deschis uşa cu piciorul. Intrăm. Ne păleşte o duhoare de cameră locuită şi necurăţată. Praf şi jeg peste tot. Camera era dotată cu două paturi, separate printr-o noptieră. Noi plătisem pentru cameră cu pat matrimonial, că am zis să aşteptăm până la pensie pentru a ne caza în cameră pentru seniori.

Cobor şi vorbesc cu domnişoara susurătoare. Îi explic că nu ne putem caza în camera aceea, din motivele mai sus enumerate. Verifică rezervarea noastră şi-mi confirmă că avem pat matrimonial, da’ faza nasoală este că nu au cameră cu pat matrimonial disponibilă. Adică avem ghinion. O rog frumos să încerce totuşi să “ne facă rost “ de o cameră. Ridică din umeri. Îmi dă o altă cheie. Era tot o cameră cu două paturi. Cobor şi o anunţ. Se uită uimită la mine şi-mi propune să mutăm noptiera şi să unim paturile. Mă uit la Gabi. Eram ca doi copii sosiţi în tabără, obosiţi şi dornici să-şi parcheze bagajele oriunde, numai să le parcheze odată. El propune să acceptăm oferta domnişoarei. Eu am o altă idee.

Îmi creasem o relaţie avantajoasă cu doamna care se ocupa de curăţenie în hotel. Pe parcursul anilor anteriori de cazare acolo, avusesem grijă să o ajut să nu ne uite, ori de câte ori o rugam să ne schimbe prosoapele, să ne aducă o rolă nouă de hârtie igienică sau să ne spele prosoapele de plajă.

Se vede treaba că sunt o persoană greu de uitat, pentru că odată ce am regăsit-o pe holul  hotelului, când ieşea dintr-o cameră pe care tocmai o curăţase, mi-a zâmbit şi mi-a urat bun venit. M-am repezit la ea, aproape că am pupat-o şi i-am povestit năcazul nostru. S-a uitat în ochii mei şi mi-a spus: “Astea de la recepţie sunt nişte proaste, habar n-au ce camere sunt libere. Veniţi cu mine, doamnă, vă cazez eu.” . M-a dus exact în camera de care aveam noi nevoie. Am îmbrăţişat-o  şi i-am dat o anumită sumă de bani, zâmbind stângace “să aveţi de-o cafea, acolo…”.

Mi-a dat cheia şi m-a trimis la domnişoara psihedelică. Victorioasă, am anunţat-o că am găsit camera, i-am arătat cheia şi ne-am cazat.

În ultima zi, înainte de a pleca spre casă, am beneficiat de un mic dejun la restaurantul hotelului. Primisem o brăţară de unică utilizare, pe care am hotărât să o folosim în ultima zi. Restaurantul hotelului m-a  transportat în timp înapoi în copilărie. O sală uriaşă, numai bună pentru nunţi şi cumetrii. Mobilierul, feţele de masă, farfuriile, paharele şi tacâmurile cred că tot de pe vremea copilăriei mele erau. Hrana oferită consta dintr-un bufet rece. Stăteai cuminte la coadă, cu farfuria în mână şi-ţi alegeai mâncarea . Am ales omletă cu bacon. Mare greşeală. Am ales un pahar de suc de fructe. Mare greşeală. Nu intru în amănunte. Servirea era asigurată de câţiva copii de liceu, care probabil că-şi făceau practica de vară la restaurantul respectiv. Forţa de muncă gratis este cea mai convenabilă pentru HORECA, sărăcuţa.

Am plecat de acolo, hotărâţi să căutăm un alt hotel din Mamaia unde să ne cazăm vara asta. Am ochit noi un hotel care arată binişor pe dinafară şi i-am plătit în luna decembrie a anului trecut unei agenţii de voiaj un pachet de şase nopţi de cazare acolo.

Prin luna mai, când ne-am dat seama că pe la mijlocul lui iunie ne va fi imposibil să plecăm la mare din cauză că restaurantele încă stau închise, i-am propus lui Gabi să ia legătura cu agenţia şi să-i roage pe cei de acolo să ne reprogrameze concediul pentru anul viitor, în aceleaşi condiţii de cazare, sau să ne returneze banii. Da, ştiu, am fost egoişti să ne cerem banii înapoi pentru un serviciu de care urma să nu beneficiem, în contextul în care horecuţii apăreau mereu la televizor rugând populaţia să nu ceară returnarea banilor că dau hotelierii români faliment.

Domnişoara de la agenţia noastră i-a răspuns lui Gabi că nu ne poate returna banii şi nici nu ne poate translata concediul. Trebuie să mergem anul ăsta la Marea Neagră şi basta!

În prima fază i-am zis lui Gabi că ar trebui să mergem, că lasă că ne descurcăm cu mâncarea, fac o oală cu sarmale şi o mămăligă, ducem cu noi pâine, salamuri şi caşcavaluri vidate, nişte cutiuţe cu şniţele şi chiftele… S-a uitat la mine ca la o nebună şi abia când am început să râd şi-a dat seama că glumisem. A crezut că pandemia mi-a netezit circumvoluţiunile.

A reluat corespondenţa cu domnişoara horecuţă şi a întrebat-o dacă nu ne poate reprograma concediul pentru finalul lunii august.

Răspunsul întârzia să apară. Probabil că nu-i ardea buza  domnişoarei să ne rezolve problema, atâta timp cât banii de la noi fuseseră încasaţi. Am sunat-o . Nu am găsit-o din prima. Era la un examen. Colega ei mi-a spus să încerc a doua zi, după orele 11. Am mai încercat. Am reuşit să vorbesc cu ea. Era ultima zi lucrătoare înaintea weekend-ului în care ar fi trebuit să plecăm la mare. Relaxată, mi-a spus că încă nu are niciun răspuns pentru noi, deoarece hotelul nu i-a dat nicio soluţie.  Mi-am cerut iertare că am deranjat-o, spunându-i că pentru noi ar fi totuşi util să aflăm ce se întâmplă cu concediul nostru. A zis “haideţi că încerc să-i sun pe cei de la hotel…” . I-am mulţumit frumos.

Răspunsul sec a sosit la începutul săptămânii următoare, când noi ar fi trebuit să fim deja pe şezlonguri: hotelul a zis că ne primeşte la finele lui august dar va trebui să plătim suplimentar o sumă care aproape că dublează suma alocată cazării. I-am scris domnişoarei că am aşteptat totuşi o ofertă rezonabilă… Mi-a răspuns că asta este şi că ea aşteaptă un răspuns la oferta ei. Şi să facă bine Gabi să-i răspundă, că el e titularul de contract şi eu nu-s decât un simplu turist de rang II, apendicele plătitorului.

În dimineaţa asta am văzut din nou la televizor un horecuţ încruntat, care ne explica ce presiune pun turiştii pe sistemul HORECA, năvălind ca animalele în hoteluri în lunile iulie şi august . A zis că preţurile mari sunt cauzate de turişti, idioţii ăştia care vor, la naiba, camere curate, mâncare bine gătită şi plaje curate. A întrebat-o pe prompteristă dacă are ea habar cât îi costă pe ei, patronii care poartă pe umerii lor povara loisir-ului nostru, toţi angajaţii suplimentari pe care trebuie  să-i găsească, toate sticlele de apă care trebuie procurate, toate alea care trebuie găsite pentru a satisface jivinele care  vor să se bălăcească fix în vârf de sezon. Concluzia lui? Preţurile mari sunt rezultanta  presiunii puse de turişti pe sistemul hotelier.

Domnule, vă rugăm să ne scuzaţi că vă stresăm în halul ăsta! Renunţăm naibii la banii pe care ni i-aţi luat, renunţăm naibii şi la şezlongurile închiriate cu 60 de lei pe zi, renunţăm la tot, în speranţa că banii noştri şi ai altor fraieri care nu pot veni la mare acum au să vă astupe găurile din buget, ca să nu vă mai smiorcăiţi, mămică, pe la televizor. E ruşinică, zău aşa…

L-am întrebat pe Gabi dacă i-a răspuns domnişoarei de la agenţie. Voi ce credeţi:  i-a mulţumit sau nu pentru promptitudine?