Sângele apă nu se face

Haideţi să vă povestesc câte ceva despre verile la Rădăuţi, în casa bunicii mele. La vremea aceea nu murise nimeni. Erau mulţi adulţi care se adunau în curtea minunată, înecată în flori , arbuşti şi iarbă. Casa avea un cerdac încăpător, acoperit de viţă de vie iar bucătăria de vară mi se părea enormă, curată şi frumos mirositoare. Lipit de bucătărie era grajdul, în care nu locuiau decât nişte găini amorţite şi câte un purceluş botezat  invariabil Ghiţă. Căţărată pe garduri moţăia o pisică neprietenoasă, Miauca pre numele ei. Am încercat cândva să mă împrietenesc cu ea, dar m-a zgâriat atât de tare pe mâini, încât am abandonat proiectul şi am hotărât, de atunci, că pisicile sunt nişte vietăţi prea imprevizibile pentru gusturile mele.

          Banca din curte era centrul verii. Acolo ne aşezam ca să ne însorim, acolo stăteam cu ochii către cer, lângă tufa de iasomie şi lângă un nuc bătrân, căutând printre nori îngeraşii din poveştile lui Oma Coca. Tot acolo se adunau băbuţele cochete, coconeturi venite în vizită la bunica şi mătuşa mea. Se serveau cafele cu caimac, fierte în ibric, dulceaţă de trandafiri, şerbet şi apa se bea rece ca gheaţa, de la pompa din curte. Eu eram cuminte şi aveam voie să le stau prin preajmă, minunându-mă de debitul lor verbal, în timp ce sorbeau, mâncau, plescăiau, mă rog, serveau, într-un cuvânt.

          Momentele cele mai fericite erau acelea în care veneau în vizită rudele noastre, pentru că mama şi tata aveau fraţi, surori, verişori, verişoare, unchi , mătuşi, nepoţi şi nepoate. Aveam rude prin Bucureşti, Iaşi, Mangalia, Piatra Neamţ. Era o hărmălaie de nedescris, se gătea multă  mâncare, din beciul casei erau scoase la iveală sticle de vin făcut în casă, murături puse de cu iarnă iar ciorbele aveau miros de leuştean. Se jucau jocuri “boiereşti”, cum ar fi canasta, poker cu jetoane, remy. Se chibiţa , se depănau amintiri, se spuneau multe bancuri, se râdea mult, mult de tot. Eram o familie mare şi fericită atunci când eram copil.

          A venit apoi anul 1986, când, pe neaşteptate, a murit fratele tatei, un om cât un munte, blând şi excesiv de sentimental. Chiar dacă era mai în vârstă decât tata, n-a încetat nicio clipă să fie puiul mamei. Nu a avut o viaţă prea fericită, dar nu voi intra în amănunte. Cert este că a murit pe stradă, în urma unui infarct miocardic. A fost înmormântat la Piatra Neamţ şi nu cred că cei doi copii ai lui au habar unde e mormântul lui.

          Tata era deja bolnav de cancer în 1986 şi în anul următor a plecat şi el să se întâlnească cu tatăl şi cu fratele lui. Mama lui tata, Oma Coca, îşi pierduse dorinţa de a mai trăi, aşa că în ianuarie 1989, într-o zi friguroasă, am înmormântat-o şi pe ea, oarecum bucuroşi că a scăpat de suferinţa cauzată de un cancer la colon, care a topit-o pe picioare.

          Casa verilor mele devenise un cavou, în care mirosea acum a vechi, trist şi iremediabil.

          Nu ne-a mai căutat nimeni, pe mama şi pe mine. Odată cu tata, dispăruse energia care-i lega pe toţi. Noi două rămăsesem singure. Uneori ne-a fost foame, alteori ne-a fost frig, câteodată ne uram atât de tare, încât preferam să nu vorbim una cu cealaltă, mergând să ne destăinuim lui Oma Musia, Arhanghelul dreptăţii noastre şi Solomonul nostru.

          Dar nu ne mai căuta nimeni...

          Anii au trecut şi, după o perioadă de dureroasă nedumerire, m-am învăţat să nu mai fiu căutată. Uitasem chipuri, uitasem numere de telefon, uitasem de oamenii care cândva îmi compuseseră Universul. Aveam o nouă viaţă, alături de cineva care-mi fusese cândva străin şi împreună cu cineva care fusese cândva doar o celulă a mea. Nu mă mai interesau vieţile celor care râseseră cândva pe cerdacul cu viţă de vie. Uitasem cum e să ai o familie mare, ascultând cu un zâmbet în colţul gurii poveştile prietenilor mei despre reuniuni, unchi, mătuşi, verişori şi verişoare, nunţi, botezuri şi înmormântări.

          Am plecat, lasând în urmă foamea, sărăcia, frustrările, alegând să uit.

          Sângele apă nu se face... Sunt de acord cu zicala într-o singură privinţă: i-am transmis fiicei mele tot ceea ce am moştenit mai bun prin sângele tatălui meu şi pentru asta-i sunt recunoscătoare.