Treaba cu oliţa, crema şi scuipatul

Există părinţi care-şi cresc copiii ca şi cum n-ar fi ai lor, ci nişte maimuţele într-un laborator . Le vorbesc cu “ acesta” şi “aceasta” atunci când sunt în public, îi ating ca şi cum le-ar fi frică să nu-i spargă, nu-i conving să facă sau să zică absolut nimic din ce nu-şi doresc, le tolerează izbucnirile nervoase, violenţa fizică şi deraierile verbale, considerând că oamenii din jur au obligaţia de a le suporta copiilor toate apucăturile.

             N-am fost genul ăsta de mamă. După ce a apărut gâgâlicea pe lume, mi-am pus ordine în priorităţi, gândindu-mă în prima fază la nevoile ei primare. Mâncare, scutece, apă caldă, şampon, haine curate, sănătate, armonie între mine şi taică-su, chestiile acelea simple de care are nevoie un bebeluş. N-o pregăteam să devină balerină, cântăreaţă de operă, chirurg sau expert la FMI. O pregăteam să iasă în lume, tocmai de aceea am abordat educaţia ei prin asimilarea unor obiceiuri , cunoştinţe şi abilităţi de bază.

             Prima şi prima dată am învăţat-o să grăiască, pentru a-şi putea exprima dorinţele şi opiniile. Un copil sănătos, iubit , care-şi petrece suficient timp în preajma celor din familie nu are motive să urle atunci când îşi doreşte ceva. Mă refer aici la un copil cu adevărat educat de adulţii care-şi iau în serios rolul de educatori. Vedeţi voi, există mulţi părinţi care jură cu mâna pe inimă că nu găsesc nicio explicaţie pentru agitaţia şi lipsa de cooperare a copiilor lor. Sfatul meu este să caute mai bine, lăsând la o parte orice prefăcătorie.

             Fiică-mea a învăţat să vorbească încă de pe la unsprezece luni. N-a încurcat niciodată româna cu germana. Vorbea de ne zăpăcea, punând întrebări la care-i răspundeam cu toţii. Gândind retrospectiv, îmi dau seama că nici nu avea altceva de făcut decât să vorbească, dat fiind faptul că abia pe la un an şi vreo două luni a făcut primii paşi de una singură. Vorbea, vorbea, vorbea iar noi răspundeam, răspundeam, răspundeam. Am evitat pe cât posibil replicile din categoria “Fiindcă aşa zic eu.”, cu toate că uneori era dificil .

             Au existat însă câteva chestiuni care au trebuit tranşate scurt, clar şi la obiect.

             Prima chestiune a fost cea cu scuipatul. Îi creşteau dinţii şi măselele iar excesul de salivă era firesc. A descoperit la un moment dat că poate scăpa de mareea din cavitatea bucală deversând-o în mediul înconjurător. Uite-aşa a apărut obiceiul de a scuipa oamenii. Cu zâmbetul pe buze. Pe neaşteptate. Pe stradă şi în magazine. În staţia de autobuz. Aflată la înălţimea marsupiului în care stătea falnică, atrăgea victimele clipind mărunt din ochişorii ca două zorele. Se apropiau bieţii oameni de ea, în speranţa că o pot gâdila pe obrăjori sau pe bărbiţă. Înainte însă de a apuca să ne întrebe cum o cheamă şi “cât timp are”, se trezeau scuipaţi în cel mai nonşalant mod. Ne ceream de fiecare dată scuze, oferindu-le agresaţilor batiste. Zâmbeau strâmb, şocaţi de întâmplare, ziceau un “ce drăguuuuuţ” numai aşa, de complezenţă, după care se îndepărtau uitându-se mai apoi pe furiş la noi.

             Dat fiind faptul că bebeluşul ne punea în dificultate, a trebuit să găsim o soluţie la problemă. Nu avea sens s-o convingem cu vorba bună, bătaia ieşea din discuţie, cât despre izolare, nici soluţia asta nu era pertinentă. Am avut amândoi o idee care a funcţionat: o culcam pe canapeaua din camera noastră, cu faţa în sus, chiar sub lustră. Ne jucam de-a “Nimereşte lustra”, zicându-i să scuipe lustra. Cea mică se distra copios, folosindu-şi toate rezervele în joaca respectivă, uitând să ţintească oamenii. Problem solved!

             Cochetăria tipic feminină s-a făcut simţită din primele luni de viaţă. După ce i-a consumat în decurs de o oră ambele parfumuri preferate ale maică-mii, micuţa a descoperit că are acasă multe, multe cutiuţe cu creme frumos mirositoare. Cutiuţele nu erau la îndemâna ei, pentru că toate sticlele, flacoanele, tuburile din casă erau ori încuiate în dulăpioare, ori pe etajerele de pe pereţi. Într-o seară, după băiţa de rigoare, am uitat pe măsuţă  crema cu care o ungeam seara, înainte de culcare. Mare greşeală! Nu ştiu cum, a ajuns singură în cameră, a deschis cutia şi şi-a tuflit jumătate din conţinut pe cap şi faţă. Este vorba despre o cremă mai grasă decât untul, din care foloseam puţin de tot, pentru că era foarte unsuroasa. Am înlemnit amândoi când i-am văzut părul năclăit şi faţa albă ca ceara. Primul care s-a mobilizat a fost tatăl biologic al copilului. A înşfăcat arătarea fantomatică şi a dus-o direct în cadă, încercând să dea jos pojghiţa untoasă. Timp de o jumătate de oră s-a lucrat cu şampon, săpun, spirt medicinal, burete, perie de unghii, jeturi de apă caldă şi urlete demenţiale de copil supus chinurilor. La un moment dat a ieşit din baie transpirat, roşu la faţă, cu ochii exoftalmici : « Trebuie s-o tundem zero, n-am ce-i face, nu iese chestia aia din păr...”. Replica mea a fost :” Eşti nebun? Cum s-o tundem zero? E fetiţă, nu puşcăriaş. Du-te şi spal-o până iese crema din păr.” A spălat-o până i s-a dus un rând de piele, dar şi crema a cedat într-un final. Începând din acea zi, bebeluşul prostuţ a devenit o adevărată domnişoară, care a înţeles că o cremă se foloseşte cu cap, în doze mici, altfel e vai de pielea ei. Problem solved!

             Pe la un an jumate am decis că e timpul să renunţăm la scutece. Cumpărat oliţă. Brainstorming cu toţi cei care-mi puteau spune cum să abordez chestiunea în cauză. Stăteam cu oliţa pe genunchii mei, ţinând copilul acolo până se imprima conturul oliţei pe fundul ei, dar şi pe picioarele mele. Nimic. Puneam apă caldă în oliţă, ca să creez un mediu prietenos. Nimic. Spuneam poveşti cu animale, zâne şi spiriduşi până adormea pe oliţă. Nimic. O lăsam să se joace prin casă, ţinând oliţa mereu la îndemână, în caz că se hotărăşte. Nimic. Eram nedumerită. Copilul meu bilingv, care construia propoziţii dezvoltate nu pricepea şi pace că a sosit timpul să se dezbebeluşească.

             Într-o frumoasă dimineaţă de vară eram amândouă în sufragerie. Eu , aşezată pe un fotoliu, ea zbenguindu-se prin cameră. Pun oliţa pe covorul persan căpătat de la mama ( amintire de la Rădăuţi, obiect cu o mare valoare sentimentală pentru mine), chem copilul şi zic: “Aici este oliţa. Când simţi că vine, te aşezi pe oliţă. Ai înţeles?”. “Da” a fost răspunsul primit. Dimineaţa şi-a urmat cursul firesc. Nu mi-am pierdut nicio clipă fetiţa din priviri. Am pornit televizorul. Dintr-o dată, privirea-mi periferică a fost atrasă către locul cu oliţa. Copilul s-a îndreptat hotărât către obiect. Copilul s-a ghemuit. N-am îndrăznit să mă mişc, să vorbesc, sau să respir, de teamă să nu stric cumva momentul istoric. Aud “Gataaaaa...” şi mă uit: făcuse pe covor, la cinci centimetri de oliţă. Mă ridic. Prin faţa ochilor îmi trec toate amintirile frumoase din copilăria mea legate de covorul persan căpătat de la mama. Văd covorul întinat şi oliţa neatinsă. Scurtcircuit neuronal. Mă aplec şi “jap!” o palmă peste fundul neorientat. Nu vă isterizaţi: n-au ramas urme şi nici n-a durut. S-a uitat la mine, zâmbind cu toţi dinţii. Mă pusese la încercare. I-am zis: “Data viitoare o să faci în oliţă.” Răspuns scurt: “Da.” Problem solved!