Zilele astea am participat la un curs de formare. N-o să insist asupra amănuntelor, pentru că sunt
neinteresante pentru marea voastră majoritate.
La
un moment dat a trebuit să merg împreună cu o colegă până în holul hotelului în
care se desfăşura tărăşenia, pentru a memora un document pe un stick de
memorie. În hol există un calculator la care
au acces gratuit toţi musafirii hotelului. Ne grăbeam, aşa că am pornit cu
avânt către colţul care ne interesa pe noi. Din cauza tejghelei care delimita
aria respectivă, nu am văzut că exista deja cineva care stătea în faţa
calculatorului. O femeie trecută de cea de-a
doua tinereţe avea ochii lipiţi de monitor, având o cafea pregătită. Colega mea
mai tânără a frânat la timp, dând “ziua bună” , anunţând-o pe doamna relaxată
că o să avem şi noi puţin nevoie de acces la calculator. La început, femeia a
părut să fie binevoitoare, zicând “peste trei minute”. Ne-am retras puţin,
aşteptând să treacă cele trei minute. Se pare însă că doamna avea nişte chestii
pe suflet, pe care s-a hotărât să ni le împărtăşească. E plecată de vreo
douăş’şapte de ani din ţară. Uitându-se însă la noi, cum am dat buzna aşa... pe
nepusă masă, inoportunând-o cu obrăznicia noastră, i se reconfirmă certitudinea
că toţi românii au ajuns să se poarte ca ţiganii. Bombăneala doamnei nu
contenea, depăşind oarecum cele trei minute solicitate. Dat fiind faptul că ne
grăbeam, având de făcut o prezentare în faţa unei săli aproape pline cu colege
din multe alte judeţe, mi-am cerut
scuze, punând viteza noastră pe seama faptului că suntem extrem de grăbite şi
pe seama faptului că din cauza tejghelei
nu am văzut-o la timp. S-a ridicat mormăind, îndepărtându-se de noi, având de
grijă însă să ne anunţe că-şi lasă cafeaua lângă tastatură. Singura mea replică a fost “Staţi liniştită,
n-o să scuipăm în ea...”.
Acuma
stau eu şi mă întreb dacă în afara cucoanei de ieri m-ar mai putea percepe cineva ca pe o
ţigancă.
Evit
de când mă ştiu conflictele deschise. Prefer să pierd într-o confruntare,
ieşind cu coada între picioare. De ce? Pentru că mi-este mult mai uşor seara să
pun capul pe pernă ştiind că nu am jignit pe nimeni, nici chiar pe persoanele
care s-au purtat înfiorător cu mine. Din propria-mi experienţă de viaţă am
aflat că oamenii-giboni habar nu au când e cazul să se oprească şi atunci frâna
într-o discuţie ajunsă într-un punct periculos trebuie să o pună cei ca mine,
care simt că înjosirea de moment e mai sănătoasă decât tensionarea extremă a unei discuţii care nu duce nicăieri.
Am
căutat şi, parţial, am găsit explicaţii pentru agresivitatea oamenilor pe care-i văd sau aud de mulţi ani încoace.
Totul porneşte de acolo, de sus. Grobianismul a devenit un model de urmat în
ultimii ani pentru că aşa ni s-a explicat că trebuie procedat. Odată cu
dispariţia ultimilor eleganţi ai ţării, locul le-a fost luat de nehaliţii şi
nebăgaţii în seamă de altădată. Modelul “ cizmarul ajuns şef” bântuie în
continuare prin societate. Nu, nu ne-am dezbărat de obiceiurile proaste, ci
le-am promovat şi le-am lustruit, ca să pară moderne, actuale şi credibile.
Cizmari
sunt toţi patronii care-şi bat joc de angajaţi. Cizmari sunt politicienii care
le râd în nas alegătorilor. Cizmari sunt jurnaliştii agramaţi şi agresivi, care
ţipă ca posedaţii în încercarea de a-şi susţine punctele de vedere. Cizmari
sunt vedetele apărute din alcovuri, promovate ca modele în viaţă pentru cei din
generaţia tânără. Cizmari sunt medicii care ignoră cu bună ştiinţă pacienţii.
Cizmari sunt profesorii care au ajuns la catedră fără a avea habar ce au de
făcut odată ajunşi acolo. Cizmari sunt funcţionarii publici care se încruntă şi
strigă la oamenii care stau la coadă în faţa ghişeelor. Toţi cei care se cred
nişte mici Dumnezei cu drept de a tăia pâinea cu cuţitul pe care-l ţin în mână
sunt nişte cizmari.
De
asta ne merge nouă rău şi ne afundăm tot mai mult în mocirlă. Suntem
înconjuraţi de mulţi cizmari, al căror număr este destul de mare comparativ cu
al celorlalţi, care pun omenia deasupra altor apucături.
Bineînţeles
că există soluţii de ieşire. Bineînţeles că există şanse ca, la un moment dat,
nicio cucoană cu ifose venită de pe alte meleaguri să nu mai aibă motive să
spună că ne purtăm ca ţiganii. Soluţiile sunt cele oferite de modele demne de
urmat, oameni care sunt exemple vii de necizmăreală. O altă soluţie este
educaţia copiilor, o educaţie sănătoasă, nealterată de timp şi de modernism. E
nevoie de strunirea pornirilor războinice, de abordarea cu calm şi eleganţă a
situaţiilor conflictuale, de multe cărţi citite, de ascultarea muzicilor care
hrănesc spiritul, de ieşirea din magazine şi intrarea în natură, pentru a o
curăţa şi proteja. E nevoie să nu ne mai fie teamă de cizmarii vocali, care ne
arată cu degetul cu ghiul care ne este locul în băncuţă. Mie nu-mi este frică
de cizmari, pentru că ştiu că mă situez deasupra lor din multe puncte de
vedere. Mi-am stricat ochii citind multe cărţi, mi-am suprasolicitat sufletul
ascultând revărsările multor suflete năcăjite, mi-am deschis urechile pentru muzica sănătoasă, am învăţat pentru multe,
foarte multe examene dificile şi, mai presus de toate, am adus pe lume un copil
pe care m-am străduit să-l educ să nu fie cizmar. Ştiu, sunt un
nimeni printre alţi nimeni pierduţi în mulţimea tăcută, care se uită la cizmari
sclipicioşi şi ascultă de cizmari care vorbesc tare, scuipându-ne cojile de
seminţe în cap. Atâta doar că eu mă uit la ei, îi ascult şi zâmbesc,
compătimindu-i “Săracii de voi.... Poate că voi aveţi banii, poziţia şi forţa,
dar eu am puterea de a merge mai departe, în ciuda voastră. Gata, m-aţi
pierdut!”
Dacă
o să aveţi timp vreodată să citiţi o carte deloc uşoară, dar extrem de
interesantă, vă recomand călduros “Putere versus forţă” de David R. Hawkins.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu