Vleau tata !

Acu’ vreo cinci ani aveam o grupă mică în grijă. Copii mulţi, unii plângeau, alţii nu plângeau, că veneau din creşă.

          Radu e din Floreşti. Dolofan,  piele măslinie, cap rotund, ochi negri. Avea obiceiul să urle când era lăsat la grădiniţă. Urla uscat, fără lacrimi, aşa că nu-mi făceam griji, gândindu-mă că o să se obişnuiască după un timp.

          Într-o zi de septembrie , la prânz, copiii-sărmăluţe se odihneau în pătuţurile cu lenjerie albă, foşnitoare.

          Linişte. Eu relaxată: în sfârşit un moment fără plânsete. Stau la catedră şi scriu acte, acte fără număr.

          Radu se trezeşte din somn şi începe să urle. Sar de pe scaun şi mă reped la el, înainte de a-i trezi pe toţi ceilalţi, fiindcă stă bine cu foalele şi când urlă trezeşte şi parterul, nu doar etajul grădiniţei.

-         Şşşşşşş, Răducule, taci mă şi dormi o ţâră...

-         Vleau tata !

-         Lasă, nu te năcăji, vine tata după ce dormi, şşşşşşş.

-         Vleau taaaaaaa-taaaaaaaa !

-         Tata nu poate veni acuma, că lucră, mă Răducule, hai fii cuminte şi dormi.

-         Taaaaaaaa-taaaaaaaaa !!!!

-         De mai urli o să trezeşti toţi copiii, Răducule, pricepe că tata vine după ce dormiţi voi, hai că nu mai e mult până vine tata.

     Pauză de urlete. Ochi şterşi de lacrimi. Privire încordată. Respiră adânc şi zice clar şi răspicat:

- Tu, de nu mă duci amu la veceu, mă tat pă minie ! Vleau tata tale, tale.