Prima mea reacţie a fost: “ 2.500 lei??!! Eu n-am avut în viaţa mea atâţia bani pe card.” Câştig 1.100 lei în fiecare lună, bani care ajung atât de puţin timp, încât uit uneori că i-am avut. Ştiu că cei mai mulţi dintre oameni îşi doresc să câştige mulţi bani, sau cel puţin suficient cât să le asigure o viaţă confortabilă. Dar nu despre asta vreau să scriu acum. Nu cred că interesează pe nimeni bla-bla-urile despre o viaţă modestă, fără aşteptări financiare prea mari, fără dorinţa de a cheltui zilnic sume mari. Ştiu, e o prostie să nu-ţi doreşti să ai bani.
Ce am observat eu în ultimii ani este
faptul că autovictimizarea a devenit politică naţională. Mai concret, în
domeniul educaţiei: părinţii şi copiii sunt victimele dascălilor şi ai
sistemului, dascălii sunt victimele sistemului şi ai părinţilor, sistemul este
victima dascălilor şi al părinţilor si aşa mai departe într-un iureş ameţitor,
care pare sa nu se mai termine.
Autoarea articolului se plânge,
îndreptăţit pe alocuri, de suma pe care ar fi trebuit să o plătească pentru a o
cadorisi pe educatoarea copilului ei. Se mai plânge de atitudinea pe care au
avut-o părinţii faţă de ea, după ce au aflat că ea i s-a plâns directorului
unităţii.
Aici am eu o primă întrebare: de ce i
s-a plâns directorului unităţii, fără să i se fi plâns nimănui altcuiva
înainte? Este şi
asta o dilemă de a mea de educatoare şi tare m-aş bucura dacă m-ar ajuta cineva
să o lămuresc.
Mai clar: există situaţii în care noi,
educatoarele, nu răspundem întrutotul dorinţelor şi aşteptărilor părinţilor. De
ce? Pentru că suntem şi noi oameni ca toţi ceilalţi. Pentru că în încercarea
noastră de a ne ascunde bine propriile necazuri părem câteodată absente. Pentru
că toată energia pe care o avem o cheltuim de cele mai multe ori acolo, în
grupă, unde copiii au nevoie de noi. Pentru că nu putem, oricât de mult ne-am
dori, să-i mulţumim pe absolut toţi adulţii cu care interacţionăm zilnic la
grădiniţă. Pentru că în fiecare an apar noi schimbări în sistemul educaţiei,
care ne bulversează. Pentru că, mai nou, stăm în expectativă, aşteptându-ne să
fim expuse oprobiului public, asa cum a făcut autoarea articolului, în momentul
în care a lansat propria-i frustrare pe www.
Oricine face greşeli în viaţă,
motivele fiind multiple. Pe mine mama şi bunicile m-au învăţat să-mi recunosc
greşelile şi să-mi cer iertare.
Există însă o singură situaţie în care
locul scuzelor sincere este luat de furie: atunci când greşelile mele, voite
sau nevoite, ajung să fie disecate în absenţa mea.
V-am povestit mai demult că
proprietăreasa garsonierei de sub apartamentul nostru i s-a plâns şefului de
scară de lătratului căţelului nostru, evitând să ne bată nouă la uşă. Zilele
trecute am cunoscut-o , în sfârşit, după 12 ani, pe vecinica. A venit să ne
spună că i-am inundat tavanul băii, care se află sub bucătăria noastră. Am
anunţat-o că inundaţia a fost provocată de vecinul de la etajul superior şi că
dacă doreşte, poate discuta cu el. Printre altele, i-am spus că m-aş fi bucurat
să o cunosc şi atunci când lătratul lui Soki devenise subiect de dezbatere pe
scară largă. S-a fâstâcit, fiindcă nu se aştepta la o abordare frontală.
Răspunsul ei a fost:” Dar să ştiţi că şi alţi vecini s-au plâns de el, chiar am
vorbit cu vreo câţiva în faţa blocului...” Aici mi s-a aprins becul de avarie.
I-am explicat cât am putut eu de frumos, că degeaba vorbeşte ea cu alţi vecini,
atâta timp cât noi nu avem habar ce face câinele nostru când rămâne singur în
casă. Desigur, mă gândeam eu, e un bun subiect de bârfă pentru plictisitele măcănitoare din faţa blocului. Să aibă şi gura
lor ceva de măcinat. Cum altfel să refuleze? Eu ascult “Deff Leppard” sau
“Whitesnake” şi mă calmez cu nervii, dar mă îndoiesc că şlagărele lui Fuego sau
Hruşcă au acelaşi efect asupra creierelor celor care îşi fac veacul sub
geamurile noastre de la etajul I.
Revenind aşadar la umilinţă şi
autovictimizare: mă consider o victimă şi o umilită doar atunci când
nemulţumirile cauzate de acţiunile mele nu-mi sunt aduse mie personal la cunoştinţă.
În opinia mea este cel mai jegos tip de acţiune să “diseci” omul în faţa
superiorilor săi ierarhici, fară a-i cere părerea şi incriminatului. Am trecut
prin situaţii de genul acesta şi nu am încercat să-i găsesc niciun fel de scuză
reclamantului.
Cum pot rezolva părinţii problema cadourilor
educatoarelor sau învăţătoarelor? Simplu: să nu le mai facă niciun fel de cadou. Soluţia este la îndemâna
oricui, poate fi pusă în practică fără a supăra pe nimeni, nici chiar pe cele
care rămân fără micile ( sau marile) atenţii. Aha, da, mai era temerea că
necadorisitele vor maltrata copiii. O să vă spun eu acum un secret de-al meu,
de educatoare : dau toate cadourile din lume pe-o vorbă bună şi un cuvânt
de apreciere din partea unui părinte. Mi se topeşte inima de plăcere când mi se
mulţumeşte sincer şi când sunt recomandată ca fiind o educatoare căreia
părinţii îşi pot încredinţa copiii. O cutie de bomboane ? O cafea ?
Un buchet de flori ? Un mărţişor ? Sunt doar chestiuni efemere, de o
valoare limitată. Un zâmbet sincer şi un « Mulţumesc » rămân în
suflet o viaţă întreagă, generând o bucurie perpetuă.
În concluzie, dragi oameni revoltaţi
şi umiliţi: orice problemă poate fi rezolvată dacă este abordată cu bun simţ şi
cu sinceritate. Şuşanelele
şi şopârliţele tipic româneşti ar trebui să dispară pentru totdeauna din setul
nostru de apucături. Veţi vedea că ne vom simţi muuuuuult mai bine cu toţii şi
că mlaştina se va transforma într-un lac cu apă limpede.
Imi place atitudinea dvs, peste 2 ani va caut pentru a-mi inscrie copilul in grupa dvs! ( sper ca lucrati la o gradinita de stat ca la una particulara nu-mi permir)
RăspundețiȘtergereDa, lucrez la o gradinita de stat, peste doi ani insa voi avea grupa mare, pentru ca acum voi prelua o grupa mica.
RăspundețiȘtergere