De vreo şapte ani încoace lucrez ca
voluntar într-o asociaţie umanitară. Suntem puţini, de vârste diferite, cu mai multă sau mai puţină experienţă. Habar n-am ce ne determină pe fiecare să ne rupem din timpul pe care
l-am putea petrece în mod normal cu familia, pentru a-i ajuta pe oamenii amărâţi, umblând prin case dărăpănate, beciuri insalubre,
coteţe prăbuşibile pline cu copii murdari şi sălbăticiţi de lipsuri. Nu ştiu ce ne împinge de la
spate să umblăm pentru ei pe la primării, spitale şi dentişti. De cele mai multe ori n-avem nici măcar certitudinea că ne sunt recunoscători pentru ajutorul primit,
pentru că, în general, săracii au un anumit sentiment de vinovăţie pentru situaţia în care
se află, sentiment care acoperă orice tentativă de manifestare a vreunui alt sentiment. “Mulţumesc”-ul
lor este însoţit aproape mereu de un zâmbet jenat, de o o privire tristă şi de întrebarea “O să mai veniţi?”. Mai venim, că n-avem încotro.
Sunt zeci de adulţi şi de copii pe care i-am
cunoscut în toţi anii ce-au trecut. Mi-au rămas cu toţii în memorie, ca nişte fotografii într-o
expoziţie difuz luminată. Mi se tot derulează în minte imaginile cu copii slabi, cu faţa murdară , hăinuţe nespălate şi găurite, cu dinţi înegriţi,
jucându-se în colbul din ogradă. Văd femei cocârjate, prea devreme îmbătrânite, care la vârsta mea arată mai rău decât o pensionară. Văd camere insalubre, într-o
casă de la
ţară, cu
trei paturi în care dorm zece oameni, fără podele, fără mobilier, fără nicio urmă de confort urban, cu pereţii coşcoviţi şi
geamurile sparte. Nu văd nicăieri mâncare gătită, poate doar nişte porumb fiert.
Îngerii păzitori ai săracilor pe care-i cunoaştem noi vin din Elveţia. Primele drumuri către proaspăta democratizată Românie le-au făcut imediat după decembrie ’89.
Nişte nebuni,
ce pot să vă zic... Adună obiecte şi bani ca demenţii, organizând tot felul de
campanii de sensibilizare a potenţialilor sponsori, întocmind rapoarte, dări de seamă, rugând, cerând, glumind,
transpirând la propriu, gătind mâncare pentru voluntarii de acolo, toate
astea numai pentru a le asigura amărâţilor noştri hainele, papucii, jucăriile, prosoapele, mâncarea,
medicamentele şi uneori chiar acoperişul de deasupra capului.
Nu şi-au pierdut elanul, nu capitulează în faţa piedicilor pe care
le pun românii românilor, nu critică decât extrem de puţin şi justificat, nu înţeleg din prima de ce nu se
poate cutare sau cutare lucru, nu iau pe nimeni la rost pe banii şi pe timpul lor. Nişte naivi, dă-i încolo...
Noroc că ne au pe noi, cei de aici, puternic ancoraţi în
realităţile mioritice. Ne chinuim să le explicăm de fiecare dată de ce, spre exemplu, trebuie să locuiască familia R. într-un beci în
care şobolanii fac raliuri. Pentru că în Cluj nu există locuinţe sociale de dat, aşa că primăria le-a întocmit un
contract pe şase luni, prin care le permite să sălăşluiasca într-un beci. Maria,
şefa naivilor, s-a uitat adânc în ochii mei şi m-a întrebat dacă pot să merg la primărie să vorbesc de-o locuinţă pentru conlocuitorii şobolanilor. Am zis că pot încerca, dar nu i-am zis că şansele de reuşită-s nule.
Ştiţi
de ce merge ţara asta rău, rău de tot? Pentru că nimănui nu-i pasă de săraci, analfabeţi,
copii, bătrâni şi câini. Săracii sunt săraci pentru că nu muncesc, zic mulţi dintre voi, analfabeţii
sunt analfabeţi din cauză că n-au vrut ei sa înveţe carte, copiii nu-s
problema voastră, ci a părinţilor lor, bătrânii? dă-i naibii, şi-au trăit viaţa, pot muri iar locul unui câine este
legat de coteţ, nicidecum în patul stapânilor.
Când v-a păsat ultima dată într-un fel
duios de cineva, altul decât un membru al familiei voastre? Mă refer la o păsare lipsită de încrâncenare ,
mai mult dureroasă decât furioasă. Sentimentul acela că aţi putea adopta
sufleteşte un amărât- când v-a cuprins el ultima dată? Aţi încercat să-i cumpăraţi unui ţigănuş cerşetor o franzelă şi puţin salam
ieftin? Când aţi văzut o cerşetoare cu un bebeluş în braţe i-aţi
oferit un litru de lapte? Sunt gesturi care nu costă o avere, dar au
un efect terapeuric imediat. Desigur că există şi mulţi cerşetori obraznici, care vor doar bani. Vă spun eu că aceia nu fac
parte din targetul vostru de oameni care vor să ajute alţi oameni.
Nu vă amăgiţi cu gândul că aţi donat cândva 2 euro prin sms şi aţi ajutat la
vindecarea de cancer a unui copil. Puteţi mai mult de atât. Suntem un popor
abulic, înecat în nepăsare şi egocentrism. Nu avem pe nimeni care să ne înveţe cum am
putea să ne reactivăm omenia şi care ar fi beneficiile ei. Este absolut firesc să fim şmecheri şi să acumulăm doar pentru noi
şi plăcerile noastre. Motto-ul actual este “Facerea de
bine, futere de mamă.” Sunt curioasă dacă şi prin Africa, de exemplu, există vreun trib care
gândeşte aşa, cu toate că e greu de crezut. Eu gândesc puţin altfel,
datorită profesorilor mei elveţieni: “Facerea de bine, binecuvântarea
unei mame văduve, cu opt copii mici de crescut.”
Săracii cu privirea tristă pe care i-am
ajutat cândva nu m-au jignit niciodată drept mulţumire pentru binele făcut. Nici copiii,
nici bătrănii, nici câinii, nici neşcoliţii. M-au
jignit în schimb alţii, care nu fac parte din categoriile enumerate. Pe ei i-am
dat deoparte din viaţa mea, i-am scos din minte şi din suflet, am făcut grijitură mare în casa
sufletului meu, pentru a le face loc altor bătuţi de soartă, pe care elveţienii, fir-ar ai naibii de naivi, mi-i bagă în viaţă
ca şi cum ar ştii, pişicherii, că am nevoie de ei.
De ce am nevoie de ei? Simplu : pentru că şi ei au nevoie de mine.
Copilul meu idealist si iremediabil naiv.
RăspundețiȘtergere