marți, 17 septembrie 2013

N-o lua în braţe !

Ieri am început cu un nou an de grădiniţeală. Frumos, greu, emoţionant, cu semne de întrebare, speranţe şi frici: grupa mică!
          Pe unii dintre copii i-am cunoscut săptamâna trecută, când au venit în vizită la grădiniţă, petrecându-şi câte două ore zilnic în sala de grupă, relaxaţi, fără spaime -unde-i mama?- fără oboseala unui număr prea mare de ore petrecute într-un loc nou.
          Ieri am luat-o vitejeşte la drum, cu şaptesprezece prichindei frumoşi de nu-mi pot lua ochii de la ei. Când mă uit la generaţiile de copii care se nasc de la un an la altul, mă gândesc că teoria Apocalipsei este o tâmpenie: Dumnezeu n-ar lăsa atâtea minuni cu suflet pe Pământ pentru a le distruge. Eu cred că, dimpotrivă, este semnul Lui de iubire şi de iertare a păcatelor lumii ăsteia.
          Copiii ăştia sunt atât de frumoşi, de parcă ar veni toţi de la agenţiile de fotomodele.
          Zic: am rămas ieri singură cu muţuneii, mai speriată de bombe decât ei. Se uitau unii la mine, de parcă eu eram copilu’ plângăcios şi ei erau adulţii. Mergeau relaxaţi, se autoserveau cu jucării, mai conversau – fiecare pe limba lui, fiindcă unii au oareşce probleme de natură logopedică- înţelegându-se foarte bine, după care mai veneau o tură la mine, mi se aşezau pe genunchi, îmi miroseau bluza, fiindcă toţi au fetişul parfumurilor, le-am prins eu slăbiciunea, fugind înapoi la joacă şi lăsându-le altor maimuţe genunchii mei liberi la călărit.
          Eu nu am haine frumoase, pentru că nu am unde le purta. Stau trei sferturi din timp aşezată în fund sau în genunchi pe covor, aşa că toţi pantalonii mei sunt dăbălăzaţi şi roşi pe alocuri. Bluzele trebuie să-mi fie largi şi anti-jeg, pentru că odată ajunsă acasă constat că     m-au amprentat cei mici cu meniul zilei, cu culori şi acuarele iar uneori chiar şi cu chestiile care ies ocazional din nas.
          Nu zic că nu a plâns niciun copil. Au fost vreo trei care-şi aminteau episodic de mama, căutând-o din priviri şi din vorbe: “Mama? Mamaaaa? Maaaaamaaaaaa!!!”. I-am liniştit cum m-am priceput, mângâindu-le spatele, şoptindu-le câte ceva la ureche, primindu-le ochişorii uzi dimpreună cu degeţelele frecătoare în curbura umărului meu, na, lucruri pe care le face orice om normal care vede şi aude un copil de trei ani plângând. Într-un final s-au mai liniştit săracii, înţelegând că nu-i chiar rău tare la grădiniţă şi că nu fuseseră abandonaţi acolo de “Mamaaaaaaa!”.
          B. este o fetiţă cu cei mai albaştri ochi din lume. E o Degeţică. Mi-a picat cu tronc din prima. Săptămâna trecută am cunoscut-o, aşa că ieri mă cunoştea măcar un pic, aşa că a rămas liniştită la plecarea mamei. A trecut o oră, după care s-a petrecut declicul şi a izbucnit uraganul. Degeţica a început să plângă, după care să urle, după care să facă nişte crize din care nu reuşeam să o scot. Are o forţă incredibilă copila asta cât o mănuşă! Nu reuşeam să o liniştesc deloc, aşa cum nu puteam să mă ocup de niciun alt copil, de teamă să nu-şi facă singură rău. Eram speriată, de ce să nu recunosc...
          La prânz a venit mama să o ducă acasă, pentru că nu avea niciun sens să încerc să o culc.
          Azi dimineaţă a revenit, pentru că i-am spus mamei că nu-i voie să ne pierdem speranţa.
          Bineînţeles că B. nu a vrut să rămână fără mami. Mami s-a mirat, pentru că cea mică i-ar fi spus ieri că mă iubeşte. Mă rog, să zicem ca mă iubeşte, dar atunci DE CE nu vrea să rămână cu mine ?! Fiindcă aşa i se năzare ei...
          I-am spus mamei să plece şi să nu se mai întoarcă din drum. Un astfel de compromis dăunează adaptării la viaţa de grădiniţă a unui copil care timp de trei ani a fost nedezlipit de mamă. Era un episod din categoria “ori/ori’.
          Urletele au reînceput, numai că de data asta ştiam ce jucării şi jocuri îi plac Degeţicăi. Am luat-o prin învăluire, i-am vorbit muuuuuuult, până am prins ideea cu bomboanele preferate, cu şosetele primite cadou de la nuş’cine, cu Mickey din pluş cu care doarme ea, am făcut aşadar muncă de SRI-stă, orice, numai să nu mai urle copilu’.
          S-a oprit, s-a potolit şi s-a dus la bucătărie să-mi “facă” ceai de măceşe cu griş cu lapte şi cu ouţ. Mda, am luat telefonul, am format numărul lăsat de mamă şi fără sa mă prezint -s-a prins femeia- am lăsat-o să ne asculte pe noi două, Degeţica şi cu mine, vorbind. O auzeam cum respiră  în telefon , de parcă o gâtuia plânsul. Am întrebat-o apoi în şoaptă dacă s-a mai liniştit. Mi-a mulţumit frumos de tot, spunându-mi că plecase cu inima îndoită de la grădiniţă, fiindcă o auzise pe cea mică ţipând după ea. Ştiu cum se simţise, pentru că asa mă simţeam şi eu când Amalia mea plângea după mine. De ce să se simtă şi alte mame ca mine? E o senzaţie greţoasă şi dureroasă, de neputinţă şi frustrare, singura dorinţă fiind să treacă naibii timpul mai repede, pentru a-ţi putea strânge din nou copilul în braţe. Ştiu, cunosc, mulţumesc că nu mai sunt în aceeaşi situaţie.
          Degeţica nu mai plângea azi, dar se mai smiorcăia, cerându-se la mine în braţe. Două persoane mi-au spus să n-o iau în braţe, că nu-i bine s-o obişnuiesc aşa. M-am uitat în jos la ea. Avea ochii ăia de copil abandonat. Mi se rupea inima. Am cedat. M-am aplecat. Am prins-o tare în braţe. Am ridicat-o. Am lipit-o de mine. S-a liniştit şi şi-a aşezat capul pe umărul meu, lăsându-se legănată.
          De aici încolo lucrurile au mers bine. I s-a făcut foame, aşa că la prânz a mâncat singură. După aceea am îmbrăcat-o în pijama şi a adormit cu Mickey în braţe. S-a trezit senină ca o dimineaţă de vară, lasându-mă să-i refac chiar şi freza. Când a văzut-o pe mamă în prag nu a fugit strigând cătrea ea, ci arămas lângă mine, lăsându-se condusă în linişte. A zâmbit şi a pupat-o pe mama. M-a salutat şi m-a întrebat daca mama o să-i cumpere “bomboană pe băţ’. I-am dat voie mamei să-i cumpere bomboană pe băţ. Privirea recunoscătoare a femeii ăleia mi-a recompensat urechile stresate de decibeli şi bluzele transpirate de stres, zău!
          Peste ani poate că Degeţica mă va uita, poate că nu-şi va mai aminti numele meu, dar eu n-o s-o uit, asa cum nu uit niciun copil care mi-a fost lăsat în grijă. Toţi, absolut toţi îmi sunt dragi, dar cei mai dragi îmi sunt cei care-mi umplu umerii bluzelor cu lacrimi şi muci, pentru că în cazul lor am fost în mod sigur grozav de utilă într-un moment de mare, mare încărcătură emoţională din începutul lor de viaţă.
          Noroc că detergenţii pe care-i folosesc sunt de bună calitate, altfel m-ar confunda lumea cu vreun homeless...
         
         


4 comentarii:

  1. Un an cu multa veselie si putine lacrimi iti doresc sau ,,Mulţi ani în grădiniţă
    Păstrând acelaşi har
    Cu multa staruinta!
    Indispensabil nectar!"

    Mult succes,
    Gabi Crasoveanu

    RăspundețiȘtergere
  2. Ooooo, multumesc frumos, Gabi! Veselia apare pe parcurs, dupa ce se usuca lacrimile. O sa va mai povestesc de pe la gradinita. :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Imi place cum scrii :) am 32 de ani si imi amintesc cu mare drag de educatoarea mea de la gradinita,care,cu toate lipsurile de pe vremea aia,ne facea sa ne placa atat de mult sa ne petrecem alea 4 ore pe zi acolo,incat toti copiii plangeau cand erau luati acasa :))) Cred ca trebuie sa ai har pentru a lucra cu copiii,sa stii sa ajungi la sufletelul lor.Si cred ca depinde foarte mult de parinti sa le explice puilor lor, inainte de a merge la gradinita si la scoala,cat de frumos va fi acolo,printre copii,cate lucruri minunate vor invata etc.Din pacate,majoritatea parintilor le infatiseaza o imagine de teroare(daca nu esti cuminte si nu asculti,vezi tu ce patesti...) si e firesc sa le fie frica celor mici.O sa mai vin pe aici :) pupiciLlavinia

    RăspundețiȘtergere