Ieri am început cu un nou an de
grădiniţeală. Frumos, greu, emoţionant, cu semne de întrebare,
speranţe şi frici: grupa mică!
Pe
unii dintre copii i-am cunoscut săptamâna trecută, când au venit în vizită la
grădiniţă, petrecându-şi câte două ore zilnic în sala de grupă, relaxaţi, fără
spaime -unde-i mama?- fără oboseala unui număr prea mare de ore petrecute
într-un loc nou.
Ieri
am luat-o vitejeşte la drum, cu şaptesprezece prichindei frumoşi de nu-mi pot
lua ochii de la ei. Când mă uit la generaţiile de copii care se nasc de la un
an la altul, mă gândesc că teoria Apocalipsei este o tâmpenie: Dumnezeu n-ar
lăsa atâtea minuni cu suflet pe Pământ pentru a le distruge. Eu cred că,
dimpotrivă, este semnul Lui de iubire şi de iertare a păcatelor lumii ăsteia.
Copiii
ăştia sunt atât de frumoşi, de parcă ar veni toţi de la agenţiile de
fotomodele.
Zic:
am rămas ieri singură cu muţuneii, mai speriată de bombe decât ei. Se
uitau unii la mine, de parcă eu eram copilu’ plângăcios şi ei erau adulţii.
Mergeau relaxaţi, se autoserveau cu jucării, mai conversau – fiecare pe limba
lui, fiindcă unii au oareşce probleme de natură logopedică- înţelegându-se
foarte bine, după care mai veneau o tură la mine, mi se aşezau pe genunchi, îmi
miroseau bluza, fiindcă toţi au fetişul parfumurilor, le-am prins eu
slăbiciunea, fugind înapoi la joacă şi lăsându-le altor maimuţe genunchii mei
liberi la călărit.
Eu
nu am haine frumoase, pentru că nu am unde le purta. Stau trei sferturi din
timp aşezată în fund sau în genunchi pe covor, aşa că toţi pantalonii mei sunt
dăbălăzaţi şi roşi pe alocuri. Bluzele trebuie să-mi fie largi şi anti-jeg,
pentru că odată ajunsă acasă constat că m-au amprentat cei mici cu meniul zilei, cu
culori şi acuarele iar uneori chiar şi cu chestiile care ies ocazional din nas.
Nu
zic că nu a plâns niciun copil. Au fost vreo trei care-şi aminteau episodic de
mama, căutând-o din priviri şi din vorbe: “Mama? Mamaaaa? Maaaaamaaaaaa!!!”.
I-am liniştit cum m-am priceput, mângâindu-le spatele, şoptindu-le câte ceva la
ureche, primindu-le ochişorii uzi dimpreună cu degeţelele frecătoare în curbura
umărului meu, na, lucruri pe care le face orice om normal care vede şi aude un
copil de trei ani plângând. Într-un final s-au mai liniştit săracii, înţelegând
că nu-i chiar rău tare la grădiniţă şi că nu fuseseră abandonaţi acolo de
“Mamaaaaaaa!”.
B.
este o fetiţă cu cei mai albaştri ochi din lume. E o Degeţică. Mi-a picat cu
tronc din prima. Săptămâna trecută am cunoscut-o, aşa că ieri mă cunoştea măcar
un pic, aşa că a rămas liniştită la plecarea mamei. A trecut o oră, după care
s-a petrecut declicul şi a izbucnit uraganul. Degeţica a început să plângă,
după care să urle, după care să facă nişte crize din care nu reuşeam să o scot.
Are o forţă incredibilă copila asta cât o mănuşă! Nu reuşeam să o
liniştesc deloc, aşa cum nu puteam să mă ocup de niciun alt copil, de teamă să
nu-şi facă singură rău. Eram speriată, de ce să nu recunosc...
La
prânz a venit mama să o ducă acasă, pentru că nu avea niciun sens să încerc să
o culc.
Azi
dimineaţă a revenit, pentru că i-am spus mamei că nu-i voie să ne pierdem
speranţa.
Bineînţeles
că B. nu a vrut să rămână fără mami. Mami s-a mirat, pentru că cea mică i-ar fi
spus ieri că mă iubeşte. Mă rog, să zicem ca mă iubeşte, dar atunci DE CE nu
vrea să rămână cu mine ?! Fiindcă aşa i se năzare ei...
I-am
spus mamei să plece şi să nu se mai întoarcă din drum. Un astfel de
compromis dăunează adaptării la viaţa de grădiniţă a unui copil care timp de
trei ani a fost nedezlipit de mamă. Era un episod din categoria “ori/ori’.
Urletele
au reînceput, numai că de data asta ştiam ce jucării şi jocuri îi plac
Degeţicăi. Am luat-o prin învăluire, i-am vorbit muuuuuuult, până am prins
ideea cu bomboanele preferate, cu şosetele primite cadou de la nuş’cine, cu
Mickey din pluş cu care doarme ea, am făcut aşadar muncă de SRI-stă, orice,
numai să nu mai urle copilu’.
S-a
oprit, s-a potolit şi s-a dus la bucătărie să-mi “facă” ceai de măceşe cu griş
cu lapte şi cu ouţ. Mda, am luat telefonul, am format numărul lăsat de mamă şi
fără sa mă prezint -s-a prins femeia- am lăsat-o să ne asculte pe noi două,
Degeţica şi cu mine, vorbind. O auzeam cum respiră în telefon , de parcă o gâtuia plânsul. Am
întrebat-o apoi în şoaptă dacă s-a mai liniştit. Mi-a mulţumit frumos de tot,
spunându-mi că plecase cu inima îndoită de la grădiniţă, fiindcă o auzise pe
cea mică ţipând după ea. Ştiu
cum se simţise, pentru că asa mă simţeam şi eu când Amalia mea plângea după
mine. De ce să se simtă şi alte mame ca mine? E o senzaţie
greţoasă şi dureroasă, de neputinţă şi frustrare, singura dorinţă fiind să
treacă naibii timpul mai repede, pentru a-ţi putea strânge din nou copilul în
braţe. Ştiu, cunosc,
mulţumesc că nu mai sunt în aceeaşi situaţie.
Degeţica
nu mai plângea azi, dar se mai smiorcăia, cerându-se la mine în braţe. Două
persoane mi-au spus să n-o iau în braţe, că nu-i bine s-o obişnuiesc aşa. M-am
uitat în jos la ea. Avea ochii ăia de copil abandonat. Mi se rupea inima. Am
cedat. M-am aplecat. Am prins-o tare în braţe. Am
ridicat-o. Am lipit-o de mine. S-a liniştit şi şi-a aşezat capul pe umărul meu,
lăsându-se legănată.
De
aici încolo lucrurile au mers bine. I s-a făcut foame, aşa că la prânz a mâncat
singură. După aceea am îmbrăcat-o în pijama şi a adormit cu Mickey în braţe.
S-a trezit senină ca o dimineaţă de vară, lasându-mă să-i refac chiar şi freza.
Când a văzut-o pe mamă în prag nu a fugit strigând cătrea ea, ci arămas lângă
mine, lăsându-se condusă în linişte. A zâmbit şi a pupat-o pe mama. M-a
salutat şi m-a întrebat daca mama o să-i cumpere “bomboană pe băţ’. I-am dat
voie mamei să-i cumpere bomboană pe băţ. Privirea recunoscătoare a femeii ăleia
mi-a recompensat urechile stresate de decibeli şi bluzele transpirate de stres,
zău!
Peste
ani poate că Degeţica mă va uita, poate că nu-şi va mai aminti numele meu, dar
eu n-o s-o uit, asa cum nu uit niciun copil care mi-a fost lăsat în grijă.
Toţi, absolut toţi îmi sunt dragi, dar cei mai dragi îmi sunt cei care-mi umplu
umerii bluzelor cu lacrimi şi muci, pentru că în cazul lor am fost în mod sigur
grozav de utilă într-un moment de mare, mare încărcătură emoţională din
începutul lor de viaţă.
Noroc
că detergenţii pe care-i folosesc sunt de bună calitate, altfel m-ar confunda
lumea cu vreun homeless...
Un an cu multa veselie si putine lacrimi iti doresc sau ,,Mulţi ani în grădiniţă
RăspundețiȘtergerePăstrând acelaşi har
Cu multa staruinta!
Indispensabil nectar!"
Mult succes,
Gabi Crasoveanu
Ooooo, multumesc frumos, Gabi! Veselia apare pe parcurs, dupa ce se usuca lacrimile. O sa va mai povestesc de pe la gradinita. :)
RăspundețiȘtergereImi place cum scrii :) am 32 de ani si imi amintesc cu mare drag de educatoarea mea de la gradinita,care,cu toate lipsurile de pe vremea aia,ne facea sa ne placa atat de mult sa ne petrecem alea 4 ore pe zi acolo,incat toti copiii plangeau cand erau luati acasa :))) Cred ca trebuie sa ai har pentru a lucra cu copiii,sa stii sa ajungi la sufletelul lor.Si cred ca depinde foarte mult de parinti sa le explice puilor lor, inainte de a merge la gradinita si la scoala,cat de frumos va fi acolo,printre copii,cate lucruri minunate vor invata etc.Din pacate,majoritatea parintilor le infatiseaza o imagine de teroare(daca nu esti cuminte si nu asculti,vezi tu ce patesti...) si e firesc sa le fie frica celor mici.O sa mai vin pe aici :) pupiciLlavinia
RăspundețiȘtergereLavinia, te astept cu mare drag.
RăspundețiȘtergere