joi, 29 noiembrie 2012

Bufniţa


Mi-e grozav de frică de pasări. Eram mică şi mă plimbam prin grădina casei bunicii mele, Oma Coca. Grădina era superbă, plină până la refuz de culori, texturi şi mirosuri. Ţin minte vişinul din fundul grădinii,dar şi merii cu mere “răpănoase”, un soi rar întâlnit.
          Aveam şi eu bizareriile mele: chiar daca-mi plăcea mult casa bunicii mele, nu suportam să-mi petrec nopţile acolo. Spaţiul era prea mare, casa prea veche şi toaleta prea departe. Nopţile mele trebuiau să se scurgă în cămăruţa mea de la bloc, cu mobila cea nouă şi cu aşternutul de pat scrobit cu aracet şi prins de plapumă cu ace de siguranţă. Mirosul de acasă era esenţial pentru starea mea de bine.
          Revenind la grădină: în dimineţile răcoroase de toamnă, înainte de a pleca la şcoală, mi se culegea câte un măr “răpănos”, care era adăugat la pacheţelul de şcoală, constând de cele mai multe ori din tartine cu brânză, boia dulce, unt şi ceapă. Zilele în care nu porneam de acasă către şcoală nu erau cele mai frumoase. Oi fi fost un copil cu note autiste? Este posibil, dar la vremea aceea nimeni nu acorda atâta atenţie ciudăţeniilor din comportamentul unui plod de şase-şapte ani. În cazul în care vreunul dintre noi o lua razna căpăta câte o palmă peste preasfânt sau, în cel mai fericit caz, era certat în aşa fel încât revenea rapid de pe  arătură.
          Vad că deviez de la explicitarea fobiei mele, semn că astăzi nu sunt prea concentrată: un cocoş mare cât un bivol mi-a sărit pe umeri şi mi-a ciocănit moalele capului, numai el ştie de ce. Am fost traumatizată la culme, dar nu atât de durerea din moalele capului, cât de fâlfâitul nervos al aripilor cocoşului. Atingerea penelor mi-a provocat o groază de nedescris şi vederea ochilor roşii, răutăcioşi a completat tabloul horror. Nu mai ţin minte ce   s-a petrecut după aceea, dar frica de pasări, oricare ar fi ele, mi-a rămas până în ziua de astăzi, când mă strecor cât pot de discret pe lângă porumbeii de pe trotuar, în speranţa că nu-şi iau zborul exact când trec eu pe acolo.
          Există însă o singură excepţie, ca de la orice regulă: bufniţa. Îmi plac foarte mult bufniţele, chiar dacă nu sunt sigură că aş putea pune vreodată mâna pe una. Simpatia mea pentru ele are de asemenea o explicaţie. În copilărie  am descoperit “Legendele Olimpului” la Mangalia, în casa mătuşii mele, sora mamei. Era într-o vacanţă de vară, când mă plictiseam îngrozitor, pentru că nimeni nu mă băga în seama. Am găsit o carte cu coperţi maronii  pe care am deschis-o şi nu am mai închis-o până când nu am citit-o în întregime. Dintre toţi zeii şi eroii cel mai mult mi-a plăcut Pallas Atena, al cărei simbol este... aţi ghicit: bufniţa.


Un comentariu:

  1. Pai normal,bufnita e si simbolul inteligentei.Poate tot din mitologie se trage asemanarea.Atene e si zeita razboiului.Nu e straniu?

    RăspundețiȘtergere