Şcoala de altădată

În urmă cu vreo doi ani am participat la o şcoală de vară, în calitate de cursant. La începutul unui curs a fost aplicată “Tehnica viselor”: a trebuit să închidem ochii, lăsându-ne purtaţi prin vis de cuvintele profesoarei. Tema aleasă de aceasta a fost “Şcoala copilăriei mele”. Nu ştiam că asemenea amintiri se lasă cu noduri în gât şi lacrimi în ochi. M-am ascuns, ruşinată de slăbiciunea mea, mi-am şters ochii şi am continuat.

          Ca să aflaţi de ce mi-e dor de şcoala mea, am să vă povestesc cum arăta ea în anii ’80, când a fost dată în folosinţă.

          Este o şcoală construită de comunişti, dar trebuie să recunosc că cine a conceput proiectul nu şi-a bătut joc de noi: din perspectiva mea, de copil, pot afirma că spaţiile erau generoase, nu lipsea nimic din laboratoare şi curăţenia era impecabilă. Pe holuri existau în dreptul fiecărei clase dulăpioare pentru încălţămintea de exterior. Aveam voie să intrăm în clasă doar cu papuci de casă. Existau mochete peste tot, băncile cu câte două locuri erau comode, cu pernuţe din burete şi cu huse de culoare verde închis iar băile miroseau a dezinfectant. Prin toată şcoala erau răspândite ghivece cu flori şi nu era niciodată frig, nici chiar când afară era un ger de crăpau pietrele. Locuinţele noastre erau peşteri de gheaţă, dar la şcoală era mereu cald şi bine.

          La finele anului şcolar aduceam de acasă glasspapier şi raşchetam parchetul, fiecare în clasa lui. Omul de serviciu lustruia mai apoi suprafeţele cu ceară şi cu “Petrosin”. Mamă, mamă, ce mai mirosea şcoala noastră în ultimele zile de şcoală!

          Pauzele mari ni le petreceam obligatoriu în curtea şcolii, fără comentarii că “a zis mama să mă lăsaţi în clasă, că mă doare capul, burta, gâtul, etc...”. Dacă eram bolnavi mergeam acasă, dar trebuia să fim betegi de-adevăratelea ca să putem lipsi de la ore. Nici părinţii şi nici doctorii nu încurajau “chiulul de relaxare”, cu toate că aveam ore inclusiv sâmbăta. Învăţătura era o chestiune serioasă şi nu i-ar fi trecut nimănui prin cap să treacă peste cuvântul învăţătorului sau al profesorului.

          Şcoala mai are , în afară de curte,  un teren de sport care iarna era transformat în patinoar şi o sală de sport mare, unde erau organizate tot felul de activităţi.

          Ne jucam prin curte , supravegheaţi în permanenţă de profesori. Pe vremea aceea nu existau accidente, bătăi, fumat în curtea şcolii, bullying, competiţie de ţoale sau bijuterii sau de maşini din care coborau elevii la poarta şcolii. Desigur că existau familii înstărite şi atunci, dar bunăstarea era afişată strict în afara şcolii.

          Singurele complexe de inferioritate puteau fi cauzate de note. Era de la sine înţeles că un elev care avea mereu note slabe era catalogat drept “prost”, indiferent dacă era leneş sau nu-l ducea capul. DAR, în ciuda etichetărilor relativ dure, exista la vremea aceea şi interesul profesorilor de a-i ajuta pe aceşti “proşti”: după-masa se organizau de regulă lecţii de recapitulare şi fixare a cunoştinţelor, netrecându-se prin materie ca vodă prin lobodă. O altă metodă era “tutela”: un elev cu note bune primea în grijă pe câte unul care avea nevoie de ajutor. După ore trebuia să le explicăm celor de lângă noi lecţia predată, avantajele fiind duble: noi, ăştia mai cu glagorie în cap, pricepeam ce ni s-a predat fiindcă repetam, iar cei năpăstuiţi pricepeau fiindcă lecţia le era explicată de unul de-al lor, dispărând inhibiţia cauzată de un profesor prea sever.

          Severitatea profesorilor şi pretenţiile pe care le ridicau s-au dovedit a fi bune pentru generaţia noastră.   N-am întâlnit  niciun coleg de generaţie care să fi rămas cu sechele psihice post-traumatice. Dimpotrivă: un procent covârşitor am reuşit să absolvim cel puţin o facultate ( pe vremea când admiterea era pe bază de examene, nu de dosare), suntem oameni întregi la minte, cu coloană vertebrală şi cu suficientă informaţie în cap, cât să nu ne facem de ruşine într-o discuţie. Vorbim limba română fără să o pocim, nu ne este ruşine să folosim cratima, salutăm atunci când trebuie şi cunoaştem suficientă matematică, fizică, engleză sau geografie, cât să le explicăm şi copiilor noştri. Asta a fost şcoala de modă veche, comunistă: ne-a cultivat  aviditatea pentru cunoaştere şi respectul faţă de cei care-şi omorau creierul şi plămânii în faţa clasei, în încercarea de a ne educa şi învăţa.

          Noi, cei care am absolvit liceul prin ‘90-’91, suntem ultimii “îndoctrinaţi” ai naţiei şi atmosfera de atunci din şcolile româneşti nu va mai fi niciodată aceeaşi. Acum suntem cu adevărat liberi. “Şi ce-i cu asta?” o să mă întrebaţi.  Mai nimic...