Lumi paralele

 

                                                                                                                                                                Veneam ieri acasă, după o zi de tură lungă la grădiniță. Obosită și fericită că săptămâna   s-a încheiat. Nu are rost să vă povestesc nebunia din pandemie care a afectat rău de tot programul și rutina mea de la grădiniță. Astăzi nu este despre grădiniță, pentru că nu sunt doar educatoare, sunt și navigatoare prin social media. Da, am conturi pe Instagram și pe Facebook.

Gâfâiam eu așadar cu masca pe figură, încercând să nu alunec pe gheața colțuroasă de pe trotuar. Căram și o sacoșă imensă, plină cu legume și fructe cumpărate de la aprozarul ăla de unde-mi place mie să cumpăr, fiindcă e spațios și-mi pot alege în tihnă exact atâtea fructe și legume câte îmi doresc. Acum trec prin faza kiwi. Cel mai frumos moment al serii este atunci când aduc farfuria cu kiwi în pat, curăț barabulele alea verzi pe dinăuntru și le tai în feliuțe. Le împart apoi cu Gabi și savurez mormăitul lui la fiecare feliuță cu           care-l servesc.

Să revin însă la mine gâfâindă , cu sacoșa lungindu-mi brațele și cu masca udă lipită de mutră. Chiar înainte să ajung în fața blocului nostru, ies din scară un el și o ea mai tineri de treizeci de ani. El, atletic, cu musculatură lucrată la sală, tuns șmecher, cu ciuf în față și tâmplele rase frumos. Purta o bluză din bumbac, atotcopietoare. Fiecare mușchiuleț reliefat perfect, de ar fi putut studia Amalia anatomie pe el. Blugi strrrrrâmți, care aproape pocneau  pe la toate cusăturile. Ea nu mai știu cum arăta. Se opresc cumva în mijlocul drumului, el o cuprinde în brațe, o frânge de mijloc și o sărută. Zic în sinea mea: ” Pfffff , așa eram și noi doi acum vreo douăzeci de ani, frateeeee.....”.

Chiar în secunda în care rememoram eu vremile în care incă mai puteam fi frântă din mijloc ( acum aș avea nevoie de spitalizare) observ că băiatul ăla lucrat se uită în jur în timp ce-o pupă pe gură pe cea de care nu-mi mai amintesc. Mă opresc, mutând sacoșa în mâna cealaltă și-mi revin din reverie. Era un moment Instagram live. Da, asta era! Era genul de secvență care trebuia imortalizată într-o poză și urcată pe net. În capul meu obosit au început să galopeze gînduri. Ăla, așadar, este genul de om care își caută gagici mișto, cu care se poate afișa în public și cu care se trage în poze, postându-le non-stop. Poze la mare, poze la munte, poze la all inclusive în Turcia, poze la nunți, poze la botezuri, poze la cabană cu gașca de prieteni , toți lucrați la sală, selfie-uri de acasă, eventual la bustul gol, cu tatuajul la vedere, poze cu cățelul, poze cu mașina, poze cu bordul mașinii și cu mâna pe piciorul gagicii, poze la sală, poze cu rugăciuni , poze cu ramă din aceea cu tricolorul, poze din parcul mare, la o nuntă la care gagica era îmbrăcată cu rochie cu decolteu, machiată de un make-up artist și coafată cu bucle lejere, poze din alea cu citate despre bărbați puternici, poze de la propria nuntă, din alea cu cămașă strâmtă, pantaloni strâmți, pantofi cu șiret și gașca de prieteni xeroxați după chipul și asemănarea lui, poze cu bebelușul ținut pe bustul gol și obligatoriu #Ilovemyson,  selfie-uri cu statusul single pe Facebook mai apoi și cercul vicios ajunge în punctul de plecare.

Stau acuma și mă gândesc de câte ori a trebuit să-l rog frumos de tot pe Gabi să-mi dea voie să postez o poză cu noi doi de-o aniversare, de-o zi de naștere, de-o călătorie în doi. El preferă să păstreze momentele frumoase din viață pentru noi, nu simte nevoia să le împărtășească. Motivul este simplu: nu-și trăiește viața căutând validarea celorlalți. Este bărbatul unei singure femei și tata copilului nostru.

Văd, în ultima vreme, o telenovelă ciudată și tristă pe Facebookul meu. Este vorba despre un bărbat care a fost și el soțul unei singure femei și tatăl copilului lor. Acum nu mai este. Este în căutare. Este genul de poveste care mă întristează din cauză că-mi zdruncină încrederea în anduranța umană și în capacitatea omului de a trece dincolo de anumite instincte și de a se ridica deasupra regnului animal. Am trecut într-o nouă etapă a umanității, odată cu ascensiunea prădătoruluui din social media. Poate că am să-mi fac timp să scriu câte ceva și despre femeile din social media, pentru a dovedi că nu sufăr de misandrie.

Aseară am făcut ochișori de iepuraș și am încercat să-mi modulez plăcut vocea răgușită de vorbit timp de cinci ore zilnic prin mască. A fost ziua lui Rudi, juniorul nostru canin și Amalia și cu mine i-am pregătit un tortuleț ornat cu biscuiței în formă de oase. A împlinit un an piticul nostru obraznic și iubitor. Gabi l-a ținut în brațe , în timp ce ăsta mic hăpăia tort. Amalia i-a făcut câteva poze reușite. Mi-am dorit să anunț lumea că Rudi e băiat mare deja și să postez o fotografie. A fost nevoie de multe rugăminți pentru a primi acordul de postare.

Revin cu gândul la cel care a ieșit din scara blocului ieri, însoțit de cea pe care a     pupat-o pe gură înainte de a se urca în mașina lui mare și de a pleca din parcare. El a plecat cu mașina, ea a plecat pe jos și-mi amintesc cum și-a aranjat o șuviță de păr, uitându-se în jos și probabil zâmbind fericită pe sub mască. Sărăcuța de ea nu știe că idila ei se apropie de final, pentru că Instagramul și Facebookul se vor plictisi în curând de ea.