Ştiţi cine sunt eu? Sunt cetăţean european!

A fost odată ca niciodată un bebeluş care s-a născut într-un mirific colţişor de lume, numit Bucovina. Hai să nu o lungesc prea mult: bebeluşul ăla eram eu.

          Mama era încă studentă, tata era încă student, numai Oma Musia era cu capul pe umeri, preluând din prima clipă frâiele întregii afaceri, Cică nici haine de nou-născut nu aveau de unde să cumpere, că era sfârşit de săptămână, aşa că au improvizat ceva pe bază de finet. S-au chinuit cu mine, pentru că mama nu a fost o lăptătoare prea performantă şi nici laptele praf nu se gasea prea uşor. Trebuiau să spele multe scutece, să pregătească multe sticluţe cu biberon, să-mi suporte urletele cauzate de colici, dar un lucru e sigur: au făcut-o cu multă, multă dragoste.

          Anii au trecut, eu am crescut, fiind în prima fază un vajnic şoim al patriei (oribile uniforme!), apoi un pionier conştiincios ( închipuiţi-vă că am fost comandant de grupă!) şi, într-un final, UTC-ist. Eram la vârsta misenrupistă, aşa că chestiunea cu utecismul a fost tratată cu multă superficialitate de subsemnata. Pe la 16 ani s-a petrecut schimbarea, tiranul şi odioasa au fost omorâţi, mulţi oameni nevinovaţi au fost căsăpiţi ( a propos: se ştie cine e vinovat pentru crime?) şi m-am trezit în capitalism.

          Am terminat liceul ( minunaţi ani, dar m-aş fi lipsit de matematică şi de fizică), am ajuns în Cluj-Napoca, am studiat contabilitatea şi gestiunea financiară la Alba Iulia ( minunaţi ani, dar m-aş fi lipsit de contabilitate şi de gestiunea financiară), după care am revenit la Cluj, intrând în câmpul muncii, cum se zice. Na, primul an a fost cu ghinion, am lucrat într-o firmă de schimb valutar, ocupându-mă de evidenţa contabilă primară şi de legătura cu banca. Sună pompos, dar erau zile în care slăbeam câte două kilograme, când patronul mă trimitea de una singură, cu troleibuzul, să depun la bancă 30.000 $. Am scăpat teafără, după un an caracterizat prin plictiseală şi scârbă faţă de patronii tipici pentru acele vremuri, puşi pe căpătuială cu orice preţ, ignorând total sclavii care le trudeau pe plantaţie.

          Norocul mi-a surâs şi am ajuns să lucrez într-o cooperativă meşteşugărească, pe post de secretară. Am fost angajată acolo pentru că vorbesc limba germană şi aveau nevoie de cineva care să poarte corespondenţa comercială şi să traducă documentaţia tehnică primită de la partenerii de afaceri din Germania, Elveţia şi Austria. Acolo se produceau haine pentru femei ( erau foarte frumoase, dar nu m-au pasionat cârpele niciodată).

          Ei bine, dragilor, eu am intrat în Uniunea Europeană în anul 1995. Am avut ocazia să călătoresc în Austria şi Germania şi, mai mult decât atât, am fost acceptată de cei de acolo. În mod foarte ciudat, nu m-am simţit niciodată, dar niciodată, pusă la colţ, subestimată, ţiganizată, jignită, catalogată şi încă vreo sută de alte invective. Nu eram românca venită la cerşit de contracte împreună cu şeful ei, un croitor, eram un om normal, care vorbea limba ţării respective, care avea habar de cultura şi civilizaţia locului, care ştia să povestească lucruri frumoase şi interesante despre ţara din care provine ( România, adică), care avea habar cum să traducă ceea ce spune şeful ei astfel încât cei din jurul mesei să mai şi zâmbească şi, mai presus de toate, un om care ştia să le  arate respectul cuvenit gazdelor, într-un mod cât mai firesc, fără a se înjosi.

          E simplu, nu? Eşti perceput de ceilalţi ca fiind  cumulul a ceea ce prezinţi prin vorbele şi faptele tale. Cu cât te exprimi şi acţionezi mai normal, cu atât mai mult eşti tratat ca o persoană demnă de a fi acceptată.

          În final vreau să vă povestesc un episod drăguţ, derulat în timpul unei mini-excursii pe care am făcut-o împreună cu familia mea lărgită la Viena, după anul 2000. Vizitasem în tihnă “Sissi Museum” din Hofburg şi eram cu toţii în transă. Obosiţi fiind de atâta hălăduit, ne-am aşezat pe treptele de la ieşire, să ne mai tragem sufletul. Tăceam, fiecare dintre noi derulându-şi update-ul. Era linişte, vremea ţinea cu noi şi nu ni se putea întâmpla nimic rău. Dintr-o dată a ieşit din muzeu un bărbat, care s-a aşezat şi el pe trepte. Un telefon mobil a sunat şi el a răspuns: “Alo?”. Era un român. Omul probabil că-şi conducea afacerile prin telefon şi cred că vorbea cu secretara, pentru că altfel nu i s-ar fi adresat cu “tu, pizdă proastă!” ( ar fi putut să fie şi nevasta, aşa că nu sunt foarte sigură). A urmat o discuţie purtată pe un ton extrem de ridicat, în care el îi explica celei cu care vorbea cum îşi bagă p**a în ăia care n-au făcut nuş’ce aşa cum le zisese el înainte să plece la Viena. Nu pot reda conversaţia, a trecut mult timp de atunci, ideea este că ne-am ridicat toţi cei din familia mea de pe trepte, nu am spus niciun cuvânt şi am plecat, izgoniţi fiind , culmea!, nu de unul    de-ai lor, ci de unul de-ai noştri.

          Ideea este următoarea: dacă vrem să ne simţim acceptaţi într-o Europă în care, până la urmă,  noi ne-am cerut, ideal ar fi să ne prezentăm în faţa Europei cu ceea ce avem noi mai bun, mai valoros, să ne adaptăm la valorile europene păstrându-ne totuşi nota de originalitate şi, nu în ultimul rând, să învăţăm să ne exprimăm corect şi fluent într-o limbă de circulaţie internaţională. Dacă vrem ca, spre exemplu, Viena şi vienezii să ne zâmbească, va trebui să uităm de p**ă şi de p***ă, folosind în schimb “Bitte!/Danke!/Please!/Thank you!/ S’il vous plaît!/ Merci beaucoup!, etc”.

          Zâmbetele sunt rasplătite cu zâmbete, aroganţa este răsplătită cu aroganţă iar firescul este răsplătit cu acceptare.