Mărțișorul

 

Vinerea trecută am venit acasă cu o folie plină cu cartoane pe care trebuia să le decupez: luni urma să fie 1 Martie, o zi specială pentru copii și pentru mamele lor.

Am muncit toată săptămâna de dinainte ca să împopoțonez sala. Știți, la grădiniță nu e ca la școală: decorul se schimbă în fiecare săptămână. Copiii mici au nevoie de o poveste pe care nu doar o ascultă, ci în care trăiesc de-a dreptul.

Mi-am propus să le pregătesc mamelor, împreună cu copiii, o dioramă în miniatură, precum cea din imaginea de mai sus, spunându-le că ei nu le vor duce acasă mamelor doar un vestitor al primăverii, ci le vor duce  o primăvară întreagă.

Până vineri am decupat cartoane, pregătind fundalul, am căutat o poezie frumoasă, cu cip-cirip e primăvară, pe care am tipărit-o pe cartonașe individualizate fiecare cu numele copiilor, am laminat cartonașele, le-am găurit și am cumpărat șnururi de mărțișoare, cu care să fixez cartonașele de dioramă, că doar nu era să trimit primăvara pe la casele oamenilor fără șnururi.

Am făcut totul de douăzecișiopt de ori, fiindcă atâția copii sunt pe listă.

Desigur, era mai simplu să decupez cartoane colorate, să ștanțez cu ștanțele din dotare flori, fluturi, frunze și buburuze, să le dau copiilor să le lipească pe cartonașe, să fundițez șnururile alb-roșii și să trimit operele de artă la destinație.

M-am gândit eu însă că e pandemie, lumea e obosită în cap de tot ce se petrece în jur și că, la naiba, hai să le dau eu alor mei ceva bombastic de confecționat, doar-doar vor stârni zâmbete și un pic de fericire.

Am hotărât așadar că nu-i prea greu să decupez de douăzecișiopt de ori un pom, un soare și un norișor.

Mers acasă, băgat Rammstein în boxe , urcat în pat, luat foarfeca mare, de croitorie și băgat mare la decupat. Țac-țac-țac, foarfeca își găsea singură drumul printre contururi. De la cartonul gros începuseră durerile de degete, dar ”Ich will” face minuni, un roacăr adevărat nu cedează ușor la durere, așa că la final, când am aranjat tenculețele de copăcei, norișori și sori pe măsuță, eram bucuroasă într-un fel ciudat, amestecat cu oboseală și nerăbdarea de a vedea dacă ies                     micro-primăverile așa cum mi-am imaginat.

Cei mici funcționează după principiul ”learning by doing”, în caz că nu știați, de aceea îi cam enervează să memoreze aiurea poezii, de exemplu, fiindcă nu le găsesc utilitatea. Adică, dacă au noroc de bunici care le cumpără ouă Kinder fiindcă le recită frumos poezia, se poate discuta despre o utilitate a memorizărilor, altfel nu. De aia nu înțelegeam eu de ce mă punea mama, în drum spre grădiniță, să învăț poeziile despre cârmaciul iubit. Cred că trebuia să le învăț ca să nu   mi-o iau pe cocoașă și ca să mă pregătesc pentru o viață de învățat pe de rost de după grădiniță. Chiar și acum stau foarte rău la capitolul ”Pe-de-rost”. Cred că de la poeziile patriotice mi se trage. În contextul în care le-am spus copiilor mei că vor învăța poezia cu cip-cirip e primăvară fiindcă poezia face parte din cadoul pentru  mame, au priceput din prima și au învățat-o, fără să trebuiască răsplătiți. Cam așa este cu educația celor mici: dacă te pricepi să creezi un context pe placul lor, reușești să le câștigi atenția și încrederea, dacă o bagi p’aia moștenită din moși- strămoși ” fiindcă așa zic eu!”, i-ai pierdut.

Vine ziua de luni, prima zi de primăvară.

Pentru ca vibe-ul să fie potrivit, hotărăsc să merg cu copiii afară, la aer curat. Nu are rost să încercați să vă imaginați cam cum este să ajuți douăzecișidoi de puști să se îmbrace și încalțe, când e încă un pic de  iarnă și sunt pregătiți de-o expediție la Polul Nord. Bluze peste bluze, peste veste, cu două perechi de pantaloni sau cu salopete de schi sau cu salopete întregi cu fermoare de sus până jos, ”Auuu, nu intră picioruuuuul, e prea groasă șoseta!!”, ”Nu știu să închid fermoarul”, ”Nu mi-am pus bine căciula!”, ”Ba nu, n-am venit cu căciulă azi dimineață! Caut-o în săculeț, acolo trebuie să fie, ba nu uite-o în mâneca gecii, ufff!”, ”Mama a zis să-mi pui și mănuși!”, ”Nu-ți pune mănuși că transpiri, e foarte cald astăzi.”, ”Dar a zis mama!”.

După vreo 20 de minute de tras, împins picioare în cizme, de închis fermoare, băgat maieuri în pantaloni, verificat fulare, căciuli, geci, salopete, eram transpirată ca ieșită din saună, dar pregătită de ieșit la aer curat.

După aerul curat, ne-am întors în sală, fiindcă aveam o treabă de dus la capăt: primăvara pentru mame.

Le-am împărțit materialele, le-am arătat ce au de colorat, cum trebuie lipite elementele dioramei ca să fie frumoasă, le-am explicat că vor primi cartonașele cu poezia , șnururile.

N-am să lungesc povestea prea mult: primăverile au ieșit tare frumușele. S-au străduit cei mici cât au putut ei de mult. Mă uitam la fețele serioase și limbuțele ieșite din gură de-atâta concentrare și mai uitam de durerea de șale și de umăr.  Eram fericită, în primul rând că mă luaseră în serios și că bucățelele acelea de carton la care decupasem atâta timp erau interesante pentru ei și le foloseau fără nicio reținere. Asta-i partea frumoasă la grădiniță: grădinițarii încă mai au sufletul destul de limpede ca să vadă de-adevăratelea omul din fața lor și nu se sfiesc să spună adevărul. Dacă mi-au spus că le place primăvara pregătită pentru mame, sunt sigură că nu au mințit. Minciuna apare mai târziu, ca armă împotriva pedepselor de orice fel, așa să știți.

Dioramele au ajuns acasă, fiecare la câte o mamă, după care s-a așternut tăcerea.

Au fost situații, mai la începutul carierei mele, când tăcerea de după o reușită a copiilor mă nedumerea. Ori de câte ori îmi exprimam nedumerirea, primeam același răspuns: ”Tu ți-ai făcut doar datoria, pentru asta ești plătită cu un salariu, de ce crezi că ți se cuvin mulțumiri?”.

Nu mai aștept ”mulțumesc”-uri, fiindcă știu că și cele puține care vin sunt de complezență. Nu mai aștept ca cineva să înțeleagă faptul că, de multe ori,  eforturile sunt mult mai mari decât salariul cu care ni se dă peste nas. Nici măcar nu mă mai miră știrile de anvergură națională despre scandalurile din educație. Veșnicele isterii naționale cauzate de cadourile de 8 Martie pentru învățătoare mă găsesc deja imunizată. Mi-e milă doar de persoanele cărora le este dezvăluită identitatea și care-și pierd, după o viață de muncă, credibilitatea.         Și-mi este milă de cei care urăsc visceral profesorii, căutând pagini și grupuri unde-și pot revărsa ura sub protecția anonimatului. Mi-e milă de așa-zișii formatori de opinie care-și câștigă banii  boxând pe internet cu toți profesorii, aruncându-i în corzi și scuipându-i.

Îmi permit să-mi fie milă de ei, fiindcă ei stau ca zevzecii în mocirla în care continuă să se scufunde educația din țara asta, făcând fix nimic, pe când eu am cel puțin sala mea de grupă, cu o ușă pe care o pot închide, ținând la distanță adulții.

Rămân cu ăștia mici și nu-mi mai este teamă de nimic.

Îmi este teamă doar să nu vină ziua în care n-am să mai vreau să merg acasă și să decupez norișori și sorișori ascultând Rammstein în boxe.