Trăim într-o lume a comunicării haotice, în care suntem zilnic atacaţi de
informaţii contradictorii, o lume a platitudinilor, a religiilor eclectice, a îndemnurilor şi a sfaturilor menite să ne
facă mai buni, mai bogaţi, mai fericiţi, mai...
Norocul meu a
fost că m-am făcut mamă pe când internetul exista doar pentru alţii. Eram ,
toţi trei, înghesuiţi într-o garsonieră mai mică decât căsuţa piticilor din poveste. Nu aveam
nici măcar un balcon, aşa că nu-mi aduc aminte unde uscam rufele spălate într-o “Albalux”
fără centrifugare. Dacă am fi rămas mai mult de un an în garsonieră,
fetiţa mea nu ar fi avut loc să înveţe să umble.
La
început, mi-a fost
tare frică: îmi era frică de plânsul ei pe care nu-l decodam întotdeauna, îmi era frică de
somnul ei prea lung sau prea scurt, nopţile stăteam trează şi-i ascultam cu
frică respiraţia , orice schimbare a temperaturii ei îmi provoca frică,
orice aliment nou i-l dădeam cu precauţie şi cu frică, vizitele la doctor erau
motive de îngrijorare, displazia bilaterală de şold şi rahitismul au fost printre
fricile cele mai mari prin care am trecut în viaţa mea.
Anii au trecut iar
fricile mele din garsonieră s-au transformat în alte frici numai de mine ştiute. Îmi
era frică de fiecare roşeaţă în
gât, fiecare plâns al ei îmi
producea panică, pentru că nu a fost un copil plângăcios. Când am fost cu ea la
medicul ORL-ist care ne-a recomandat extirparea polipilor, aproape că nu mai
puteam respira de frică. Nimeni nu mi-a explicat la ce ar trebui să mă aştept
şi, mai mult decât atât, în
zilele dinaintea operaţiei apăruse o ştire despre un băieţel care murise în urma unei intervenţii asemănătoare. Am
dus-o la spital, unde mi s-a spus că trebuie să o las singură. M-a podidit
plânsul şi i-am dat bani asistentei, rugând-o să aibă grijă de ea. Asistenta nu
avea de unde să ştie că mie îmi
era mai frică decât fetiţei. Operaţia a trecut cu bine. Am aşteptat-o
, mama, Gabi şi cu mine, luând-o în braţe şi urcând-o într-un taxi. Îi
cumpărasem o enciclopedie pentru copii şi o cordeluţă pentru păr. Ea nu a plâns
deloc şi, stând pe genunchii lui taică-su, a început să
răsfoiască enciclopedia în timp ce taxiul ne ducea către casă. Acela a fost, cred, momentul în care frica mea
a început să devină
din ce în ce mai mică.
Avea patru ani şi jumătate şi fusese mai curajoasă decât mine. A fost prima
lecţie de viaţă pe care mi-a dat-o fetiţa mea.
Începând
de atunci mi-a fost frică de mult mai puţine ori, pentru că mi-am adus aminte
de motto-ul din seria “Dune”: “Fear is the mind killer.”
A
început şcoala.
Trecuseră cei doi ani de grădiniţă, ani în care avusese parte de oameni buni
şi de oameni răi. Peste ani mi-am dat seama că-i ştersese cu buretele pe
oamenii răi, păstrându-i doar pe cei buni aşa... ca pe un zâmbet al sufletului.
Nu
ştia nimic: nu cunoştea literele, nici cifrele, habar nu avea să coloreze, de
socotit nici nu se putea discuta, avea platfus, aşa că nici la sport nu excela. După standardele
actuale ar fi fost considerată un copil neinstruit, neglijat, de care nu se
ocupaseră nici părinţii, nici educatoarele.
În clasa I i-am
făcut eu temele, fiindcă-mi era ruşine de învăţătoare. Lucrurile mergeau bine
până când i-am confecţionat o cărticică
ilustrând poezia “Somnoroase păsărele”, o minunăţie de temă de care eram foarte
mândră. A venit acasă şi am întrebat-o ce notă a luat. Mi-a zâmbit
şăgalnic, cum numai ea ştie şi mi-a spus: “
Frau mi-a dat un I şi mi-a zis să-ţi spun să nu-mi mai faci temele.”
Aceea
a fost a doua lecţie de viaţă pe care mi-a dat-o: nu s-a supărat că a luat o
notă proastă din cauza mea, ci a început să-şi asume responsabilităţile. Nu am
mai întrebat-o absolut niciodată dacă are teme de făcut sau ce a avut de
învăţat. Am lăsat-o să greşească, am lăsat-o să caute ajutor, am lăsat-o să se
bucure de succes şi să se întristeze din cauza eşecurilor.
A
avut cea mai mare medie la admiterea la liceu. M-am bucurat şi i-am cumpărat un tricou şi o carte. Am
învăţat-o că reuşitele sunt răsplata în
sine, nu cadourile primite.
Am stat lângă ea
atunci când a plâns fiindcă o chinuia matematica de liceu. Nu am căutat
profesori care s-o mediteze. I-am spus că trebuie să caute ajutor la colegii ei
care înţeleg matematica, oferindu-le în schimb ajutor la materiile pe care ea
le stăpânea. A fost un troc bun.
Nu
dorea să citească. Eram disperaţi. L-a descoperit pe Harry Potter prin
clasa a şasea, datorită unor prietene mai mari. Am înţeles atunci, că oricâte
recomandări i-am face noi, ele nu vor fi niciodată compatibile cu gusturile ei
într-ale lecturii. A devenit o cititoare avidă, la început citea cărţi uşurele,
despre iubiri imposibile şi vampiri. Strâmbam din nas
dar cumpăram cărţile, în speranţa că se va sătura de ele. Speranţa n-a fost în
van: acum citeşte cărţi în limbile română, engleză şi germană. Mai mult decât
atât, ne face şi nouă recomandări.
Nu-i place sportul. Am încercat , am încercat din
greu, dar nu i-a plăcut niciodată să
facă sport în mod organizat. La un moment dat am renunţat şi mai multe nu vreau
să scriu.
M-au întrebat unii cum mi-am
responsabilizat copilul. Răspunsul este unul singur: Pinky, un pudel mic, alb
şi pufos, pe care l-am adus în casă cu
preţul multor covoare murdărite şi al multor obiecte distruse. Da, a fost mult
de curăţat după el, casa nu mai era la fel de igienizată ca înainte, dar ghiciţi
cine a plimbat căţelul de două ori pe zi, hrănindu-l şi dormind cu el în pat?
Aşa a descoperit ea că în viaţă e bine să fii empatic, lipsit de egoism, să
asculţi înainte de a vorbi şi să preiei răspunderea pentru binele altora.
A descoperit că învăţatul este greu .
Nu s-a plâns de prea multe ori de volumul de teme. Nu am încurajat chiulul de la
şcoală decât prin clasa a XII-a, când
era aproape imposibil să-şi împartă timpul între pregătirea pentru bacalaureat,
admitere şi orele din ce în ce mai rarefiate de la liceu.
Singură
şi-a ales drumul pe care a pornit de curând: medicina. La început, cînd era
prin clasa a VI-a, am zâmbit: ce ştia un copil? Mai târziu, când am văzut că o
ţine întruna cu medicina, zâmbetul mi-a
dispărut: i-am spus că e greu, că e mult de învăţat, că e o cale lungă şi
anevoioasă. Zâmbea cum numai ea ştie . A început să înveţe. A învăţat mult. Îşi
căra manualele de biologie şi de chimie în vacanţă.
În clasa a XII-a
a învăţat atât de mult, încât literalmente plângeam eu pentru efortul ei. A învăţat şi mai
mult atunci când a avut concurenţi mai puternici decât ea. S-a încăpăţânat din
motive numai de ea ştiute. A continuat să înveţe până în ultima clipă, chiar şi
după bacalaureat, atunci când o chemau prietenele la o cafea în oraş. Îşi
alesese drumul înainte chiar ca eu să-mi dau seama.
Profesoara
ei de chimie m-a felicitat şi mi-a spus că ar trebui să dau mai departe reţeta
succesului. Am stat şi m-am gândit puţin iar singurul cuvânt care mi-a venit în
minte a fost: MUNCA.
O
să-i citiţi pe unii care o să vă spună ce greşit este să-i supuneţi pe copii
torturii temelor pentru acasă. Alţii o să vă îndrume către ceva sistem
scandinav, în care nu există discipline de studiu, nici teme. Unii psihologi
online vă vor bălmăji chestii despre cât de dăunătoare a devenit învăţătura
pentru actuala generaţie de copii atât de speciali. Specialişti în educaţie vor
urla în continuare că trebuie reformat sistemul de educaţie, părinţi nervoşi
vor urla pe forumuri că sunt prea grele ghiozdanele şi prea multe orele
dedicate temelor.
Am
o rugăminte: nu-i ascultaţi. Ascultaţi-vă copilul, ascultaţi-vă instinctele.
Urmăriţi interesele copilului, încercaţi să-i anticipaţi plăcerile într-ale
învăţatului şi, cel mai important, nu vă proiectaţi propriile expectanţe asupra
lui, pentru că s-ar putea să fiţi dezamăgiţi. Am a vă da un singur sfat:
mergeţi la bibliotecă şi împrumutaţi cartea lui Howard Gardner despre teoria
inteligenţelor multiple. Lăsaţi deoparte alte cărţi de parenting, documentaţi-vă serios dacă tot doriţi să vă
descoperiţi copilul. Obişnuiţi-vă să-l observaţi, să-l ascultaţi. Nu-l lăsaţi
să plângă- NICIODATĂ- pentru că plânsul unui copil mic nu are funcţie
catharctică. Nu-l puneţi în situaţii frustrante, nu-l comparaţi cu alţi copii,
nu-l răsplătiţi cumpărându-i obiecte, învăţaţi-l că răsplata muncii este, de
fapt, satisfacţia personală. Lăsaţi-l să greşească în munca lui şi staţi la
început lângă el, pentru a-l prinde atunci când va cădea.
Învăţaţi-l
pe copil că munca nu e ruşinoasă, că învăţătura este o plăcere şi că respectul
arătat celorlalţi începe cu un simplu salut. Nu vă doriţi un copil cu mult
diferit de voi decât dacă voi înşivă reuşiţi să vă depăşiţi condiţia,
devenindu-i copilului un model. Nu aşteptaţi de la dascălii copilului să-i
ofere mai multe decât voi, părinţii.
Nu
căraţi copilul mic pe la tot felul de activităţi de ocupare a timpului liber.
Chiar dacă dă impresia că este un perpetuum mobile, copilul mic oboseşte repede
şi devine hiperactiv. Daţi-i timp să nu facă nimic, dacă aşa doreşte, pentru că
are o viaţă întreagă în faţă pentru a face câte ceva. Efortul e bine să fie
făcut gradual.
Iată
că am ajuns la al doilea cuvânt important: “GRADUAL”. Educatoare fiind am putut
observa de-a lungul timpului dorinţa multor părinţi de a le oferi copiilor o
educaţie trainică încă din grădiniţă. Admir părinţii care doresc să facă
lucrurile cum trebuie de la bun început. Uneori însă părinţii au nevoie să fie
ponderaţi în întreprinderile lor. E nevoie să li se aducă aminte că anumite
munci intelectuale sunt menite a fi introduse puţin mai târziu în traseul
cognitiv al copilului. În plus, comparaţiile între copii sunt păguboase. La
vârste mici, copilul e bine a fi comparat cu el însuşi, trebuie descoperit prin
propriile-i interese şi dorinţe. Copilul X s-ar putea să-şi
manifeste interesul pentru citit şi scris la vârsta de patru ani, asta nu
înseamnă însă că părinţii copilului Y căruia îi place să deseneze trebuie să
intre în panică. Nu mai vorbesc despre spaima părinţilor copilului Z, care nici
nu vrea să rasfoiască vreo carte, nici nu ţine bine creionul de colorat în
mână, preferând în schimb să se caţere în copaci.
Tuturor
acelora dintre voi care aţi stabilit scris-cititul ca fiind prioritar pentru un
copil de grădiniţă am două întrebări a vă adresa:
1.
Ce va mai învăţa copilul în clasa pregătitoare/clasa I ?
2.
Vă este lene să-i citiţi chiar voi poveştile sau textele
din cărţile care-l interesează?
Am
obosit scriind atât de mult, aşa că vă las cu bine, reluând
una dintre
ideile principale: nu-i ascultaţi pe cei care vă îndeamnă să-i menajaţi
pe copii încurajând nemunca, trebuie doar să aveţi grijă ca efortul să se
producă cu mare grijă, gradual şi cu multă blândeţe. Mângâindu-le copiilor
sufletele şi mintea de la bun început ne vom dovedi părinţi buni, care odată cu
avansarea către a doua şi a treia tinereţe ne vom putea aşeza mai comod în
fotoliu, lasând capetele pe spate, zâmbind timpurilor ce va să vie, eliberaţi
de toate fricile din garsoniere.
Vă
salut cu drag şi dacă v-a plăcut scrisul meu, vă invit să-mi lăsaţi aici
impresiile voastre. Promit sa vă răspund.
Nu comentez... :)
RăspundețiȘtergereNici nu-i nevoie: un zambet e de-ajuns.
ȘtergerePai in sistemul romanesc, in clasa pregatitoare copiii care stiu cate ceva despre litere sau cifre, vor invata sa stea cuminti, sa se integreze si ei in colectiv, si sa nu circule prin clase, ca la gradinite. Chiar credeti ca daca cineva recunoaste literele, nu mai are ce invata? ... La intrebarea 2, eu nu am vazut copil care merge in pregatitoare si isi citeste singur povestile. Iar daca e vreunul care citeste cursiv, cu siguranta nu e din cauza parintilor. Cred ca si din cauza capacitatii lui de absorbtie, si de ce nu a intereselor sale..... Noi v-am fost prescolari si v-am admirat pedagogia, si a dumneavoastra dar si a colegei dumneavoastra.... Vom vedea cum ne vom descurca la scoala.
RăspundețiȘtergereConteaza foarte mult formatorii copiilor, dar asa cum ziceti si dumnevoastra conteaza mult ca si parintii sa fie relaxati, iar asteptarile sa nu fie exagerate...
Unii parinti de copii de clasa pregatitoare mi-au povestit ca existau in clasele copiilor lor copii care citeau cursiv la inceput de scoala. Cititul cursiv se datoreaza doar in cazuri exceptionale unui talent exceptional al copilului. Desigur ca este foarte bine , obligatoriu chiar, ca un prescolar sa cunoasca toate cifrele, sa efectueze operatii de adunare si scadere in concernul 1-10, sa recunoasca literele mari de tipar, etc. Sunt foarte multe prerechizite ale scris-cititului pe care un copil la sfarsit de gradinita le stapaneste. Pe de alta parte, daca sunteti familiarizat(a) cu stilul nostru pedagogic, pe care va multumesc ca-l apreciati, ati observat poate faptul ca copilul dumneavoastra stie sa asculte, stie sa fie atent, stie sa raspunda unor intrebari, asa ca prima parte de acomodare la viata de scolar este ca si rezolvata. Legat de un copil care citea cursiv in limbile romana si germana la sfarsit de gradinita: eu cunosc cel putin un asemenea copil, care anul asta a fost admis cu media 9,92 la unul dintre colegiile din Cluj. Mi-a fost copil in grupa germana si sunt mandra ca i-am intuit si cultivat din timp capacitatile.
ȘtergereVa multumesc pentru comentariu si va doresc succes, rabdare si mult optimism in cariera de parinte de scolar.
Revenim cu noutati, cand incepem scoala. Promit!
ȘtergereMacar asa de curiozitate o sa va spun cati citesc si cati sunt genii, bineinteles dupa ce ne dezmeticim cu colectivul.
Personal, nici nu imi doresc o reteta de succes. Stiu ca munca sustinuta duce la un oarecare succes (pe care nu ni-l garanteaza nimeni, dar e posibil), dar cel mai mult imi doresc ca parcursul scolar sa fie unul placut, si sper sa gasim intelepciunea sa-l motivam atunci cand lucrurile merg greu.
Multumim de tot si va dorim mult succes cu noua grupa!
P.S. Si acum imi amintesc blandetea de care dadeati dovada, cand, in fiecare dimineata aveati in brate cate-un copil, uneori mai multi.
De abia astept sa ne revedem. Multumesc pentru urari si nu uitati: incetisor si cu grija.
ȘtergereÎn mare parte ne-am și regăsit în aceste rânduri. Mi-am adus aminte de acea pijama cu cipercuțe pe care am cumpărat-o special pentru operația de polipi, de teama ca mercurul termomentrului să nu urce pre sus. Îmi aduc aminte cum eu îmi doream ca și copilul meu să știe germană așa că eu nefiind o cunoscătoare a acestei limbi, am găsit soluția: o duc la grădiniță la limba germană. După un semestru de lupte cu limba germană am hotărât să ne reîntoarcem la grupa de limba română. La sfârșitul zilei,știi ce mi-a spus copilul meu? ”Mama azi a fost așa de bine la grădinișă! Am înțeles tot!” Mi-am chinuit copilul, încercând să îl fac să învețe ceea ce doream eu! Totuși prin MUNCĂ, și tinând seama de propria dorință a învățat germană, iar incepând din acest an este studentă la TUM Germania. Concluzionând munca constantă și perseverența, însoțite de ambiție, fac minuni!
RăspundețiȘtergereM. a ajuns acolo unde ti-ai dorit tu pe cand era la gradinita, dar intr-un moment si in conditiile impuse de ea. Strasnice fete avem! Important este ca noi, parintii, am avut instinctele necesare pentru a le intelege si sustine asa cum au fost ele, sustinandu-le cu rabdare de-a lungul parcursului scolar. Mult succes la Muenchen! Va fi bine. :)
ȘtergereBine ai spus-o! A făcut ce am dorit pentru ea dar în condițiile ei.��
RăspundețiȘtergereDa stiu ca va fi bine, sper doar ca drumul spre casa sa nu i se pară prea monoton si plictisitor. Asa este: Strășnice fete avem!��