Update la postarea anterioară: a
zburat la gunoi şi cea de-a treia punguţă cu mirodenii, pentru că am ezitat să
o folosesc, conţinutul s-a umezit, pietrificat şi a devenit inutilizabil. Cam
atât despre aventura mea condimentoasă.
Vi
s-a întâmplat vreodată să ascultaţi o melodie al cărei refren să vi se învârtă
obsesiv prin creier? Mie mi se întâmplă adesea. Ultima pe lista obsesivelor
este “Nu plânge, Ană!”. Am dat peste ea din greşeală, zappând. M-am oprit la
canalul cu muzică, am dat mai tare şi i-am zis lui Gabi: “Acum o să ascultăm
cântecul ăsta.”. L-am ascultat. De şapte ori. L-am căutat pe youtube. Am
memorat versurile. Am cântat refrenul până când copilul şi soţul au început să aibă
rictusuri ale feţelor. Vorba copiilor mei de la grădiniţă : »Pune
sidiu’, te rog, mai bine pune sidiu’ ! ». Cânt oribil, dar
pun mult suflet în cântatul meu. Oare de ce nu apreciază nimeni asta ?
Parcă trăiam într-o societate în care bunele intenţii contează, nu rezultatul
final. Am nevoie să fiu încurajată, să mi se spună “good job, fă!”, greşelile
să-mi fie trecute cu vederea şi să mă simt importantă. Nimănui nu-i place cum
cânt şi mă simt insuficient valorizată.
Alors,
trecând peste faza cu cântatul, trebuie să recunosc că am obiceiul să analizez
textele cântecelor, aşa cum aveam obiceiul, când eram mai mică, să văd dacă
numerele maşinilor erau divizibile cu 3 ( adunam în cap cifrele numărului,
vedeam dacă numărul final era divizibil
cu trei şi nu reuşeam să evit mereu gropile din trotuare, dar asta-i altă
poveste).
În
hit-ul “Nu plânge, Ană!” este vorba despre o nevastă care-i cântă duios Anei,
mult mai tinăra amantă a soţului din dotare.
Ce m-a lovit prima dată la
versuri este înţelepciunea mioritică, tipic românească, de care dă dovadă
nevasta. Ea-i spune amantei să nu plângă la revărsatul zorilor, când Gigel
pleacă din patul cald, pentru a se întoarce
la copii şi la nevastă, pentru că, de fapt, el are nevoie doar de un “refill”
de tocăniţă. La început, soţia cu părul alb şi cu cearcăne evidente, îi
şopteşte Anei că ea, Ana, miroase a flori de măr, pe când nevasta miroase a
tocăniţă. Vedeţi aşadar cât de dual este
Gigel: o soarbe din nări pe Ana, frumos mirositoare, dar atunci când foamea-i dă
târcoale, uită de fineţuri şi modernisme, întorcându-se la cea care de-o
viaţă-i găteşte tocăniţa şi-i îngrijeşte copiii. Noi, femeile care
avem un partener de viaţă, putem învăţa o droaie de chestii utile din povestea
Anei şi a nevestei. În primul rând, învăţăm că bărbaţilor stilaţi le plac
mirosurile fine, aşa că dacă vrem să nu ne trezim cu vreo Ană în peisaj,
trebuie musai să ne instalăm hote în bucătărie şi să facem duş zilnic. Nu am
parfum de flori de măr, dar am vreo patruzeci de alte parfumuri, pe care le
folosesc alternativ. Mai învăţăm să fim înţelepte. Spre deosebire de nevestele
din Italia ( sau din alte ţări), care ar scoate cuţitul şi ar tăia jugularele
gigeilor înainte de a-i întreba ce au căutat la ane, noi învăţăm să avem
răbdare, să behăim liniştite şi să învârtim frumos cu lingura în oala de supă,
aşteptându-i pe gigei. Noi învăţăm că trebuie să le fim supuse gigeilor,
fiindcă depindem în totalitate de ei, ei ne fac doamne, ei ne pun verigheta pe
deget, ei le dau un nume de familie copiilor noştri. Gigeii rulz şi noi trebuie
să fim bune cu ei.
Da,
am fost sarcastică şi nu asta-i realitatea din viaţa mea, dar ascultând
ştirile, citind ziarele, îmi dau seama că, din păcate, există extrem de multe
femei care trăiesc aşa, care acceptă să fie tratate astfel şi care nu au
încotro.
Demult,
demult, pe când eram tânără nevastă, aveam o colegă puţin mai în vârstă decât mine. Divorţată, un copil mic.
Povesteam cu ea de-ale vieţii. Mi-a zis că aflase din întâmplare că fostul soţ
avea o amantă. Tolerase povestea o lungă perioadă ( “de dragul copilului”). Mai
mult decât atât, îl îngrijise pe bărbat ca şi cum nimic rău nu s-ar fi
întâmplat. Îl trimitea “călcat şi scrobit” la serviciu, unde dădea nas în nas
cu amanta. Am întrebat-o de ce-i călca inclusiv maieurile, chiloţii şi
şosetele. Replica ei a fost: “Păi ce, vroiai să creadă nemernica aia că-s vreo îngălată? Nu, dragă, eu îl
trimiteam la ea ca scos din cutie, ca să vadă aia ce nevastă are el.”
Până
la urmă, tot au divorţat. El s-a însurat cu amanta iar ea a mai aşteptat puţin,
după care s-a orientat către un bărbat însurat, cu un copil, pe care de
asemenea nevasta-l trimitea la serviciu “călcat şi scrobit”.
Dragile
mele, am un singur sfat pentru voi: dacă vreţi să-l păstraţi doar pentru voi,
faceţi-l să se simtă ruşinat, nu-i călcaţi nici maieurile, nici chiloţii, nici
şosetele. Călcaţi doar cămăşile, dar şi alea cu oleacă de dungi pe spate, ca
să nu apuce să-şi dea jos nici măcar sacoul.
Vă
rog să ascultaţi şi versurile melodiei “Pe aripi de vânt” cântată de Delia. Melodia este
superbă. Delia este o femeie în toată firea, nu vreo puştoaică de şaişpe ani.
Ea ne povesteşte cum tremură toată şi are fluturaşi în stomac, exact ca în
adolescenţă. Secretul ei? Ea se aruncă aiurea, prin aer şi iubitul o prinde,
sărutând-o flămând. Fetelor, ţineţi-i flămânzi, cumpăraţi-vă o saltea pentru
sărituri şi dragostea dintre voi va renaşte.
M-am
hotărât: o să le propun ălora de la revistele pentru femei o colaborare. O să
scriu o serie de articole sub titlul generic “Zece virgulă cinci sfaturi pentru
a-ţi salva căsnicia obosită”. Hai, la treabă, că se apropie primăvara şi
fluturaşii fâl-fâl.
Muahaha, abia astept sa citesc cele 10,5 sfaturi :)). Intre timp, trimisul camasilor la curatatorie face minuni pentru casnicie, nu de alta, da' se observa diferenta la buget.
RăspundețiȘtergereStai așa, că trebuie mai întâi să găsesc revista glossy dispusă să mă publice. :))))
ȘtergerePai du-te direct cu dovada ca vei avea cititori - tu personal, daca publici in revista. Promit sa cumpar mai multe exemplare - unu' pentru mine, unu' pentru colegele romance, unu' pentru mama, unu' pentru soacra, cate unul pentru cumnate si vecine. Iese de un tiraj normal de revista glossy, este? :))
ȘtergereNeeeeh, nu cred că funcționează asa. Trebuie să ai pedigree. Eu n-am.
Ștergere