Iniţial
voiam să dedic următoarea postare cuşmei
pe care tocmai o tricotez. Cuşma
se va numi “Aur de octombrie” şi e
prima din noul sezon de cuşmelit.
Nu e chiar prima: prima a fost o cuşmă-broscuţă pentru un bebeluş drag mie, dar broscuţa va fi accesoriu într-o şedinţă foto mega-profesională, aşa că nu am voie să o dezvălui. Declar aşadar deschis
sezonul de tricotat şi croşetat căldurele pentru capete.
Scriu
rândurile ce vor
urma la nervi, aşa încât îmi cer scuze pentru eventualele greşeli, dar nu voi corecta textul tocmai
pentru a-i păstra veridicitatea.
Există un copil mic,
mic de tot. El face parte din viaţa mea timp de câteva ore pe zi.
Copilul ăsta mic este extrem de solicitant, de simpatic şi de peltic.
Aleargă
foarte mult, ţipă, aruncă jucăriile şi uneori îşi loveşte prietenii. Vă
rog să nu vă grăbiţi să-i puneţi vreun diagnostic: nu suferă de niciun sindrom modern. Este foarte
sănătos, foarte obositor şi foarte sincer.
Copilul
despre care vă povestesc acum este genul copilului-problemă de care toată lumea
se fereşte şi pe care toată
lumea îl bagă într-un sertar
separat de al copiilor-neproblemă. Nu este deloc comod să lucrezi cu el, pare
aproape imposibil de ponderat, de integrat, de înţeles, de
suportat, de învăţat lucruri.
Din
cauza lui am fost disperată, obosită, epuizată chiar, m-a durut gâtul de atâta vorbit. La început l-am
perceput la fel ca toţi ceilalţi din jur. Nu găseam soluţii, nu reuşeam să înţeleg cum funcţionează, ce anume
îl declanşează.
Timpul
a trecut însă şi el a rămas în viaţa mea de zi cu zi. El, cu trăsnăile lui, cu
ţipetele lui, dar şi cu privirea aceea de copil care o să poată cândva. Semnele
se arată deja, dar nu le pot vedea decât cei care-l scot din sertarul lui şi-l
privesc cu atenţie, fără mânie, fără prejudecăţi.
Uneori
loveşte copiii, după cum am spus. Intenţia nu este mereu manifestată, dar se
mai întâmplă.Părinţii şi bunicii ascultă
acasă poveştile copiilor. Nu se străduiesc să verifice, întrebându-ne pe noi. Se merge pe principiul
“Copilul meu nu minte!”. Am o veste pentru ei: copiii mai şi mint, mai şi inventează poveşti pe care ei le cred adevărate. Copiii
inventează uneori propriile basme. Dacă părinţii ar avea o minimă curiozitate de a
studia cel puţin
bazele psihologiei copilului mic, ar afla informaţii uimitoare despre copiii lor.
O
bunică nervoasă a venit astăzi în
pragul uşii, l-a văzut pe
copilul-problemă care era însoţit la rândul lui de bunica proprietate personală
şi a început să ameninţe şi
ocărască . A strigat la el, i-a spus cum o să-i rupă urechile dacă o mai bate
pe nepoata ei, dacă i se mai urcă pe spate, dacă o mai calcă pe mână sau pe picior. Nu mai prididea cu
ameninţările. Bunica
problematicului înţepenise. Singurul care a avut curajul să
deschidă gura a fost acuzatul: “Da’ io o las în pace...”. Ba nu, că n-o lasă în pace,
că ştie ea, bunica, ce bătăuş este el şi că până acum n-a luat măsuri, dar data
viitoare sigur o să-i rupă urechile.
M-am
ridicat dintre copii ( îmbrăcat copii, aranjat şorţuleţe, încălţat papucei
uffff prea strâmţi, aranjat codiţe, prins agrafe, chestii multe pentru o
singură femeie c-o coşarcă de copii de trezit, de pregătit şi de trimis acasă) şi m-am îndreptat hotărâtă şi
cu pieptul în faţă
către scena de-a dreptul ireală. Ştiu,
printre altele, că bunica
problematicului este cardiacă şi
nu am vrut să risc o confruntare inter-bunicoasă.
M-am
adresat cu mult calm bunicii iritate, asigurând-o că nepoata ei nu a fost victima
problematicului. Ea a insistat că fetiţa
povesteşte acasă adevărul.
Fetiţa nu povesteşte adevărul, a recunoscut chiar ea
atunci când am întrebat-o, într-o altă zi, dacă a avut probleme cu
băieţelul din poveste.
Ca să mă
contreze, totuşi, bunica şi-a adus aminte de o altă colegă a nepoţelei, care “N-o
lasă să doarmă”. I-am arătat-o pe acuzată, care dormea adânc şi paşnic în patul ei,
dovadă a faptului că are un program sănătos de somn, care o pune în imposibilitatea
de a-i deranja pe alţii.
A
stat bunica, s-a mai gândit niţel şi m-a anunţat că “există şi alţi părinţi şi bunici nemulţumiţi de bătăuş...”. I-am spus scurt că-i invit pe cei nemulţumiţi să vină să
discute cu noi, cele care suntem zi de zi cu copiii şi care ştim ce se
petrece.
Dragii
mei, în afara
ipocriziei celor care vorbesc în necunoştinţă de cauză din
simpla dorinţă de a avea un motiv de bârfă, cel mai mult mă supără faptul că
subiectul bârfei este un copil.
Bârfa este sport naţional şi o accept ca făcând parte din
cotidianul românesc. Dar atunci când se ajunge la copii, mă înfurii. Copiii sunt lipsiţi de apărare în faţa unor adulţi care, din lipsa
unei preocupări, confundă viaţa reală cu o telenovelă.
Copilul
ocărât de astăzi este
mic, agitat, uneori neascultător, alteori agresiv. Dar cei care vorbesc urât despre el sau
care-l ameninţă o să trebuiscă să ţină seama de un fapt important: el
este şi copilul MEU!
Nu
sunt absurdă, nu sunt idealistă, ştiu exact care-s luptele de purtat, ştiu exact care-s
rănile de oblojit, e greu, e obositor şi enervant câteodată. Dar
mi-am ales o profesie în care luptele se poartă până la capăt, până când raţionalul, bunul
simţ şi omenia câştigă. Copiii sunt
bătăliile noastre, pe care trebuie să le ducem cu consecvenţă, cu blândeţe, cu înţelepciune şi cu speranţă.
Ştiu că blogul meu
este citit şi de către unii care au habar despre cine v-am povestit acum. Am un
singur mesaj către ei: bătălia lui, a copilului-problemă o să fie în mod sigur câştigată, dar nu de
către cei care-l ocărăsc, ci de către noi, cei care-l educăm zi de zi cu
eforturi uriaşe. Eu una am hotărât astăzi să-l
apăr pe copilul ăsta de oricine ar mai îndrăzni vreodată să-l ameninţe pentru că, până la urmă,
confruntarea trebuie să se poarte între adversari egali, de la adult la
adult.
N-o
să pun capul în pământ, ruşinată de problemele copilului ocărât, ca de un eşec personal. Nu
mai am nimic de pierdut, fiindcă oricum sunt dascăl în România. Am doar de câştigat. Ce anume,
o să aflu peste câţiva ani buni, atunci când copilul îmi va uita nu
doar chipul ci şi numele. Eu în schimb n-o să-l uit pe el, copilul mic, mic de tot, grozav de agitat,
de simpatic şi de peltic.
Tare as vrea sa fie al meu micul asta - de fapt, sa fie al meu in locul lui (sau in tovarasia lui). Ca ne e grea gradinita asta, ne strang de gat etichetele. Chiar si peste 3 imparatii...
RăspundețiȘtergere:) Viata este uneori dificila, dar daca acceptam provocarile asa cum vin ele, pe rand, trecem peste orice hop sau suparare. In lucrul cu copiii e nevoie de multa rabdare si empatie si de nervi de otel. In plus, am nevoie sa-mi gasesc zilnic motivatia de a merge mai departe pentru ca la drept vorbind satisfactiile oferite de salariu sau de adultii parte a actului educational sunt mult prea mici. Probabil ca si in Germania situatia este asemanatoare: nici acolo educatoarele nu sunt prea bine platite comparativ cu alte categorii sociale... Etichetarea, neetichetarea, disponibilitatea de efortare sau de implicare sunt optiuni strict personale, pana la urma. Mergem mai departe.
RăspundețiȘtergereAsa e, salariile educatoarelor sunt relativ mici, gradinitele arhipline, multi copii de emigranti, care nu vorbesc bine germana, prin urmare comunicarea cu parintii e deficitara rau. E o meserie grea si solicitanta. Cu oameni mici si mari. Din care cauza sunt dispusa sa inteleg extrem de multe exceptii si probleme, fara sa ma dau cu capul de pereti ca oaaah, nasol. Am pretentia ca as fi o mama cu care chiar se poate colabora, n-am spus niciodata nu vreunei propuneri venite din partea lor, am avut timp, nervi, disponibilitate. Sunt de acord inclusiv cu faptul ca educatia se face acasa, nu la gradinita. Sunt de acord ca am un copil imperfect - ca din cei perfecti nu cred sa existe. Nici eu nu sunt perfecta, nici ca om, nici ca mama. Am si eu destula experienta in a comunica zilnic cu oamenii, stiu cat e de epuizant. Singura mea pretentie adevarata e sa nu imi eticheteze copilul dupa 3 minute de interactiune. Daca eu am nevoie de x investigatii pentru a confirma un diagnostic prezumtiv, nu-mi vine sa cred ca poti "citi" copilul in 3 minute! Poate e speriat, obosit, suprastimulat, nu te place, l-a muscat o insecta, a sarit peste micul dejun...
ȘtergereScuze de bombardamentul cu comentarii, mi-e clar ca nu se pot da consultatii de la distanta :)). M-ai provocat cu cele doua articole, cam asta ar fi abordarea pe care mi-o imaginez pentru copilul meu.
Ma bucura comentariile tale: ele sunt un semn ca cineva ma citeste si-l intereseaza. Eu sunt anti-autism la prima vedere, anti-hiperactivitate la a doua sau a treia vedere. Vremurile s-au schimbat, copiii s-au schimbat iar parintii si educatorii trebuie sa se schimbe la randul lor. De aceea stam, citim, ne gandim, cautam si uneori gasim solutii. De cele mai multe ori solutiile ne sunt oferite chiar de catre copii. Nu obisnuiesc sa citesc reviste online pentru "mamici" , "tatici" si alti "-ici", pentru ca acolo se generalizeaza si se dau solutii de rasul curcilor la adevaratele probleme ale copiilor. Prefer sa pun mana pe o carte tiparita, scrisa de un om destept sau sa discut cu cineva ( obligatoriu mai destept decat mine), care s-a confruntat cu aceleasi probleme si le-a dat de capat. Metodele astea trambitate si puse la dispozitia mapamondului sunt capcane. Nu exista panacee universale pentru problemele de comportament ale copiilor, asta am descoperit eu dupa ani si ani de practica. Este o diferenta uriasa intre conceptele promovate de psihologi , de parinti si de educatoare. Explicatia este simpla: psihologii lucreaza unu la unu, la fel si parintii, pe cand educatoarele lucreaza unu la muuuuuulti. De aceea ma bazez prea putin pe ceea ce-mi recomanda un psiholog calm, linistit si zambitor. Eu am putine zile in care pot fi la fel. De obicei sunt in viteza, cu ochii in toate cele patru zari la copiii care au o miscare browniana si care au nevoie TOTI, in acelasi timp, de atentia si de grija mea. Pe de alta parte, trebuie sa interactionez individual cu ei, trebuie sa le confer siguranta ca-s acolo, prezenta pentru toate problemele lor, dar trebuie si sa le explic mereu faptul ca la gradinita exista reguli ( patru la numar in grupa noastra) care trebuie respectate. Partea cea mai dificila este cea cu explicatul si implementatul regulilor. La inceput este greeeeeuuuuu, greeeeeeuuuuu de tot, dar cu oleaca de "bravo" si "sunt mandra de voi", incepe sa functioneze. desigur ca uneori nu functioneaza si atunci aplicam alte metode, dar astea tin de bucataria interna a fiecarei grupe.
Ștergere