Copilul ocărât

Iniţial voiam să dedic următoarea postare cuşmei pe care tocmai o tricotez. Cuşma se va numi “Aur de octombrie” şi e prima din noul sezon de cuşmelit. Nu e chiar prima: prima a fost o cuşmă-broscuţă pentru un bebeluş drag mie, dar broscuţa va fi accesoriu într-o şedinţă foto mega-profesională, aşa că nu am voie să o dezvălui. Declar aşadar deschis sezonul de tricotat şi croşetat căldurele pentru capete.

          Scriu rândurile ce vor urma la nervi, aşa încât îmi cer scuze pentru eventualele greşeli, dar nu voi corecta textul tocmai pentru a-i păstra veridicitatea.

          Există un copil mic, mic de tot. El face parte din viaţa mea timp de câteva ore pe zi. Copilul ăsta mic este extrem de solicitant, de simpatic şi de peltic.

          Aleargă foarte mult, ţipă, aruncă jucăriile şi uneori îşi loveşte prietenii. Vă rog să nu vă grăbiţi să-i puneţi vreun diagnostic: nu suferă de niciun sindrom modern. Este foarte sănătos, foarte obositor şi foarte sincer.

          Copilul despre care vă povestesc acum este genul copilului-problemă de care toată lumea se fereşte şi pe care toată lumea îl bagă într-un sertar separat de al copiilor-neproblemă. Nu este deloc comod să lucrezi cu el, pare aproape imposibil de ponderat, de integrat, de înţeles, de suportat, de învăţat lucruri.

          Din cauza lui am fost disperată, obosită, epuizată chiar, m-a durut gâtul de atâta vorbit. La început l-am perceput la fel ca toţi ceilalţi din jur. Nu găseam soluţii, nu reuşeam să înţeleg cum funcţionează, ce anume îl declanşează.

          Timpul a trecut însă şi el a rămas în viaţa mea de zi cu zi. El, cu trăsnăile lui, cu ţipetele lui, dar şi cu privirea aceea de copil care o să poată cândva. Semnele se arată deja, dar nu le pot vedea decât cei care-l scot din sertarul lui şi-l privesc cu atenţie, fără mânie, fără prejudecăţi.

          Uneori loveşte copiii, după cum am spus. Intenţia nu este mereu manifestată, dar se mai întâmplă.Părinţii şi bunicii ascultă acasă poveştile copiilor. Nu se străduiesc să verifice, întrebându-ne pe noi. Se merge pe principiul “Copilul meu nu minte!”. Am o veste pentru ei: copiii mai şi mint, mai şi inventează poveşti pe care ei le cred adevărate. Copiii inventează uneori propriile basme. Dacă părinţii ar avea o minimă curiozitate de a studia cel puţin bazele psihologiei copilului mic, ar afla informaţii uimitoare despre copiii lor.

          O bunică nervoasă a venit astăzi în pragul uşii, l-a văzut pe copilul-problemă care era însoţit la rândul lui de bunica proprietate personală şi a început să ameninţe şi ocărască . A strigat la el, i-a spus cum o să-i rupă urechile dacă o mai bate pe nepoata ei, dacă i se mai urcă pe spate, dacă o mai calcă pe mână sau pe picior. Nu mai prididea cu ameninţările. Bunica problematicului înţepenise. Singurul care a avut curajul să deschidă gura a fost acuzatul: “Da’ io o las în pace...”. Ba nu, că n-o lasă în pace, că ştie ea, bunica, ce bătăuş este el şi că până acum n-a luat măsuri, dar data viitoare sigur o să-i rupă urechile.

          M-am ridicat dintre copii ( îmbrăcat copii, aranjat şorţuleţe, încălţat papucei uffff prea strâmţi, aranjat codiţe, prins agrafe, chestii multe pentru o singură femeie c-o coşarcă de copii de trezit, de pregătit şi de trimis acasă) şi m-am îndreptat hotărâtă şi cu pieptul în  faţă către scena de-a dreptul ireală. Ştiu, printre altele,  că bunica problematicului este cardiacă şi nu am vrut să risc o confruntare inter-bunicoasă.

          M-am adresat cu mult calm bunicii iritate, asigurând-o că nepoata ei nu a fost victima problematicului. Ea a insistat că fetiţa povesteşte acasă adevărul. Fetiţa nu povesteşte adevărul, a recunoscut chiar ea atunci când am întrebat-o, într-o altă zi, dacă a avut probleme cu băieţelul din poveste.

          Ca să mă contreze, totuşi, bunica şi-a adus aminte de o altă colegă a nepoţelei, care “N-o lasă să doarmă”. I-am arătat-o pe acuzată, care dormea adânc şi paşnic în patul ei, dovadă a faptului că are un program sănătos de somn, care o pune în imposibilitatea de a-i deranja pe alţii.

          A stat bunica, s-a mai gândit niţel şi m-a anunţat că “există şi alţi părinţi şi bunici nemulţumiţi de bătăuş...”. I-am spus scurt că-i invit pe cei nemulţumiţi să vină să discute cu noi, cele care suntem zi de zi cu copiii şi care ştim ce se petrece.

          Dragii mei, în afara ipocriziei celor care vorbesc în necunoştinţă de cauză din simpla dorinţă de a avea un motiv de bârfă, cel mai mult mă supără faptul că subiectul bârfei este un copil.

          Bârfa este sport naţional şi o accept ca făcând parte din cotidianul românesc. Dar atunci când se ajunge la copii, mă înfurii. Copiii sunt lipsiţi de apărare în faţa unor adulţi care, din lipsa unei preocupări, confundă viaţa reală cu o telenovelă.

          Copilul ocărât de astăzi este mic, agitat, uneori neascultător, alteori agresiv. Dar cei care vorbesc urât despre el sau care-l ameninţă o să trebuiscă să ţină seama de un fapt important: el este şi copilul MEU!

          Nu sunt absurdă, nu sunt idealistă, ştiu exact care-s luptele de purtat, ştiu exact care-s rănile de oblojit, e greu, e obositor şi enervant câteodată. Dar mi-am ales o profesie în care luptele se poartă până la capăt, până când raţionalul, bunul simţ şi omenia câştigă. Copiii sunt bătăliile noastre, pe care trebuie să le ducem cu consecvenţă, cu blândeţe, cu înţelepciune şi cu speranţă.

          Ştiu că blogul meu este citit şi de către unii care au habar despre cine v-am povestit acum. Am un singur mesaj către ei: bătălia lui, a copilului-problemă o să fie în mod sigur câştigată, dar nu de către cei care-l ocărăsc, ci de către noi, cei care-l educăm zi de zi cu eforturi uriaşe.  Eu una am hotărât astăzi să-l apăr pe copilul ăsta de oricine ar mai îndrăzni vreodată să-l ameninţe pentru că, până la urmă, confruntarea trebuie să se poarte între adversari egali, de la adult la adult.

          N-o să pun capul în pământ, ruşinată de problemele copilului ocărât, ca de un eşec personal. Nu mai am nimic de pierdut, fiindcă oricum sunt dascăl în România. Am doar de câştigat. Ce anume, o să aflu peste câţiva ani buni, atunci când copilul îmi va uita nu doar chipul ci şi numele. Eu în schimb n-o să-l uit pe el, copilul mic, mic de tot, grozav de agitat, de simpatic şi de peltic.