O lume perfectă

Vă amintiţi vremurile în care  lumea voastră personală era minunată, fără nicio umbră? Sunt convinsă că fiecare dintre noi avem în memorie o perioadă din viaţă constituită într-un etalon al absolutei fericiri proprii.

             Acum o să vă dezamăgesc: lumea nimănui nu a fost niciodată absolut perfectă. Noi, oamenii, avem parte de un dar minunat, cel al uitării. Creierul nostru alege în locul nostru ceea ce vrea să uite şi ceea ce vrea sa păstreze. Uităm oameni, locuri, întâmplări, dialoguri, mirosuri, culori, senzaţii, trăiri. Uităm pentru că creierul nostru ne vrea fericiţi. Facem de cele mai multe ori abstracţie de unele întâmplări din trecut, pentru a ne uşura prezentul şi pentru a fraieri oarecum viitorul.

             Problema cea mai mare o au cei cu un creier încăpăţânat, care refuză să uite. Mi-i imaginez pe aceia dintre noi care nu uită ca pe nişte stick-uri de memorie cu o capacitate extrem de mare de stocare. Nu-i totuna să fii un stick cu o capacitate de 8 GB, 16 GB sau 32 GB, zău!

             Sar peste considerentele legate de felul în care fiecare-şi percepe lumea care a trecut comparată cu lumea  prezentă, urmând să revin ulterior la ele, dacă timpul îmi va permite.

             Bunica mea, Oma Musia, era o regină deghizată într-o bunică albă, mică, dolofană, cafegioaigă, fumătoare şi cu mintea şi limba sprintene. De când am cunoscut-o eu întâia dată a fost aceeaşi până în clipa în care am plecat într-o seară de lângă ea, rugând-o să nu moară. A fost singura dorinţă pe care nu mi-a îndeplinit-o. Am iertat-o.

             În copilărie obişnuia să-mi povestească despre lumea “ de dinainte”. Era vorba despre târgul Rădăuţilor, singura lumea în care a trăit şi pe care a iubit-o fără absolut nicio reţinere. Ascultam poveşti despre “doamne” şi “domni”. Spre marea mea uimire, ei nu semănau cu “doamnele” şi “domnii” din copilăria mea, nici cu cei din zilele noastre. Analizând la distanţă de vreo treizeci de ani relatările lui Oma Musia, îmi dau seama care este diferenţa majoră dintre “atunci” şi “acum”. Atunci exista o structură pe care nimeni nu îndrăznea să o tulbure. Regulile jocului erau prestabilite, fixe şi deloc negociabile. Fiecare om îşi cunoştea locul, fiecare făcea ceea ce ştia cel mai bine, nimeni nu încerca să fie altceva decât ceea ce urma să devină sau devenise deja.

             O să vă explic puţin mai amănunţit: bărbaţii erau bărbaţi şi femeile erau femei. Încă nu aţi înţeles? Nu exista concurenţă între reprezentanţii sexelor. Se intersectau dar nu se excludeau, nici nu concurau. Fiecare avea rostul lui în societate, meritele fiecăruia fiind recunoscute şi apreciate. O să mă refer strict la femeile din tinereţea bunicii mele. Femeile erau frumoase, îngrijite, educate, gospodine desăvârşite. Erau învăţate încă din copilărie că e ruşine mare să puţi, să vorbeşti urât, să nu ai habar de gospodărie. Talentul muzical era la mare cinste ( bunica mea a cântat la pian), fetele erau învăţate să coasă, să croşeteze, să tricoteze, li se băgau cărţile sub nas şi erau obişnuite să-şi cultive mintea citind. Bunica mea avea opt clase, dar era o enciclopedie ambulantă. Putea întreţine o conversaţie extrem de captivantă despre orice subiect. Prin anii ’90 se uita chiar şi la meciurile de fotbal sau la cursele de Formula 1. De ce? Pentru că în copilărie şi adolescenţă a fost educată să-şi solicite mintea. Părinţii ei ( străbunicul meu a fost profesor) probabil că nu i-au spus niciodată că dacă şcoala şi învăţătura o plictisesc este în regulă, că poate rămâne o ignorantă, cu condiţia să fie mereu frumoasă. Frumuseţea şi cochetăria erau şi atunci extrem de apreciate, dar bunele maniere şi eleganţa spiritului erau mult mai apreciate.

             Vremurile acelea au trecut însă . Strungăresele şi sudoriţele au devenit noile « It Girls ». Era ruşinos să fii doar femeie , mamă, gospodină, gazdă. Femeile au trebuit să se adapteze din mers, au trebuit să-şi dezvolte bicepşii, să dilate timpul, să îmbrace cizmele din cauciuc. A fost vremea şcolilor profesionale şi a liceelor agricole. Dar nici chiar în vremurile în care fetele de gimnaziu şi de liceu mergeau să desface păpuşoiul, să dezgroape barabulele sau să mulgă vacile din fermele socialiste nu s-a renunţat la educaţie. Eram obligate să citim cărţi, cărţi multe, unele frumoase, altele mai puţin frumoase. Trebuia să învăţăm să lucrăm la strung, dar nu eram iertate dacă nu cunoşteam operele lui Eminescu&Comp. Trăiam, ca adolescente,  într-o lume în care « se dădea »  apă caldă de două ori pe saptămână, câte două ore. Cu toate astea, mamele noastre ne-au învăţat să ne spălăm chiar şi cu apă rece. Nu trebuia să fim neapărat frumoase şi bine îmbrăcate. Creşteam încă de mici cu ideea că avem obligaţia de a învăţa bine la şcoală, pentru a avea în viitor o profesie sau o meserie onorabilă.  Lumea noastră nu era perfectă, pentru că la început ne-au modelat-o alţii, uneori chiar şi cu forţa. Ambiţia, conştiinciozitatea, respectul ne-au fost impuse la început. Ulterior ne-am învăţat să lucrăm singure cu uneltele care ne-au fost băgate cu de-a sila în bagaj.

             Acum însă tind să cred că femeile trăiesc într-o lume perfectă. Oriunde-mi rotesc privirea observ că femeilor din ţara în care trăiesc eu li se spune că e suficient să fie frumoase şi că nu trebuie să facă niciun efort, pentru că frumuseţea e genetică, datorată apartenenţei la un popor recunoscut pentru frumuseţea-i. Femeile nu mai au nevoie să citească plictiseli clasice, nu trebuie să coasă, croşeteze sau tricoteze, nu trebuie să mai cureţe zarzavatul pentru ciorbă, nu trebuie să-şi cenzureze cuvintele, nu trebuie să aibă un comportament « domnesc », pentru că devin oricum doamne în momentul în care-şi pun pirostriile pe cap.

             Femeile zilelor noastre au atins, în sfârşit, Nirvana la care au visat probabil bunicile şi mamele lor. Viaţa lor e minunată, facilă, plină de libertăţi şi oportunităţi care le aşteaptă pretutindeni. Femeile sunt complimentate şi încurajate zilnic. Li se spune cât sunt sunt de frumoase, independente şi inteligente. Femeile prind curaj, le cresc aripi , li se deznoadă limbile. Toate femeile sunt doamne.

             Chiar dacă o să-i asigur încă vreo câteva zeci de vizualizări unui blogger care are deja milioane de vizualizări, vă rog să citiţi postarea lui aici . Probabil că femeile care vor citi textul se vor simţi bine la început, pentru că este exact genul de scriitură uşurică, numa’ bună de ridicat nivelul serotoninei.

             Având o capacitate de 32 GB, cu amintirile poveştilor bunicii mele încă proaspete în minte, vreau să vă avertizez că, de fapt, toate textele din categoria de mai sus sunt nişte capcane.

             Femeile nu sunt doamne din născare, nici nu devin doamne fiind frumoase şi gata. Este bine să ţinem minte faptul că nu suntem toate Sofia Loren şi că frumuseţea trece. La un moment dat, fondul de ten nu va mai acoperi ridurile iar rujul va deveni anacronic pe nişte buze încreţite. Hainele de firmă nu vor mai sta la fel de bine pe un fund căzut. Părul va trebui vopsit mai des, pentru a nu fi întrezărite firele albe. Cu toate astea, ne-am putea merita la vârsta senectuţii titlul de “doamnă” dacă vom fi capabile să dobândim respectul celor cu care vom vorbi, dacă vom avea în spate ani mulţi în care am muncit cu dedicaţie şi sinceritate, dacă vom fi capabile să alegem argumentele în locul certurilor orbeşti, dacă, în general, lumea din proximitatea noastră va dobândi un anume echilibru datorită influenţelor noastre benefice.

             E de lucru, nu glumă, pentru a fi o doamnă care să treacă testul bunicii mele. Mi-o imaginez, mică şi şugubeaţă, aşezată pe fotoliul ei de pe vremea lui Franz Josef, cu ochii micşoraţi din cauza fumului de ţigară, privindu-mă zâmbind. Of, e greu să fii femeie şi aproape imposibil să devii o doamnă. Ţine de trasul de tine, de ambiţie, rigoare, empatie, sinapse făcute praf şi pulbere, suflet călcat uneori în picioare, urechi câteodată rănite de decibeli şi înjurături, dar ţine mai ales de o extremă flexibilitate a coloanei vertebrale, capabilă să se ridice după fiecare bătălie purtată. Pe vremuri, doamnele purtau corsete pentru a se ţine drepte. Acum femeile au la îndemână o oportunitate fantastică, pe care le îndemn să o folosească : educaţia.

             Lumea nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată perfectă. O putem însă transforma într-o lume suportabilă dacă vom renunţa să fim doar frumoase. Nu trebuie să fim naţia cea mai frumoasă din lume, trebuie să devenim una dintre naţiile deştepte şi cultivate ale lumii. Este o condiţie esenţială de supravieţuire şi de dobândire a recunoaşterii respectuoase a celor din jur.