Sunt părinte: ce mă fac?!

Când eram eu copil , viaţa era foarte frumoasă şi simplă: mă puteam oricând baza pe o vorbă bună de-a lui tata şi pe-o palmă sănătoasă  de-a mamei. Bunicile se ocupau cu hrănitul, aşa că în mintea mea mică şi proastă sarcinile de serviciu era clar structurate atunci când aveam de mă adresat unuia sau altuia.

          Părerea mea este că vremurile au devenit din ce în ce mai tulburi şi copiii din ce în ce mai bulversaţi, fapt care a condus la o tendinţă crescândă a vizitelor la psihoterapeuţi.

          Ca de obicei, o să vă povestesc întâmplări din viaţa mea, în paralel cu observaţii pe care am a le face în privinţa trendurilor actuale. Ştiu că a fi părerolog este o modă acum, dar după cum ştiţi, eu una nu mă bag nici în domeniul sănătăţii, nici al politicii, nici prea mult în al religiei, nici în alte domenii de interes major, pentru că domeniul în care cred eu că sunt specializată este cel al copilăritului. În paranteză fie spus : lumea s-ar dezvolta mult mai frumos dacă fiecare şi-ar vedea de treburile sale, în domeniul în care are cel mai ridicat nivel de expertiză.

          Purced aşadar la înşirat aleatoriile mele amintiri.

1. Copilul, adică eu, nu vrea să-şi facă ordine în cameră. Hainele sunt aruncate alandala pe pat, pe scaun, pe covor sau sunt înghesuite şi boţite prin dulapuri. Pe sub pat zac uitate ambalaje de la bomboane şi castronele cu urme de budincă uscată. Copilul se tăvăleşte pe patul cu păturică roz, miţoasă şi visează la naiba mai ţine minte ce anume. Cert este că visează copilul, cu un zâmbet tont pe faţă, fără să ştie ce-l aşteaptă.

          Tata vine acasă, salută copilul,  se spală, îşi schimbă hainele, mănâncă, după care simte nevoia să se odihnească olecuţă. Copilul visează în continuare, fericit că tata a venit acasă. Trocuţele cu budincă sunt în continuare sub pat.

          Se aude cheia în uşă. Vine mama. Mama soseşte acasă, ştiind că urmează să gătească, să spele, să deretice, să... chestii din acelea de mamă, nu vi le mai înşir.

          Prima dată deschide uşa camerei copilului. Copilul în continuare fericit, tăvălit pe pat, cu o carte în mână. Mama salută copilul, după care cu privirea-i în infraroşu descoperă mizeria de sub pat ( n-am înţeles-o p’asta cu puterile de Superman ale maică-mii niciodată, dar poate că o să-mi iau notiţe cândva). Mai scanează mama ţoalele aruncate prin cameră şi praful din bibliotecă, caietele aruncate pe birou şi face doi paşi în camera. Urmează două palme scurte- jap!jap!- date copilului, după care ordinul clar formulat:” Fă-ţi ordine în cameră, scoate mizeriile de sub pat, şterge praful, că de nu...”

          Copilul iese din starea Zen, încearcă să-şi revină din buimăceală şi execută ordinele.

          Buuuuuun, ia să vedem acum ce se întâmplă în zilele noastre.

          Copilul stă tăvălit pe pat, peste perne, plăpumi, pijama, laptop, telefon mobil, I-Pod, şerveţele, jucării de pluş, pernuţe decorative. Este un pat de o persoană, dar nu-i bai: copilul poate să împingă chestiile cu piciorul, ca să-şi facă loc. Dacă are chef şi căţelul să se urce pe pat, atunci lucrurile sunt împinse jos de pe pat. Hainele sunt aruncate prin toată camera, cărţile şi caietele zac în teancuri dezordonate pe birou, uşile dulapului sunt aproape închise, pentru a sprijini avalanşa de ţoale ( unele de firmă), care au fost cândva spălate şi călcate. Covorul este un păienjeniş de cabluri, în care oricine se poate împiedica.

          Tata ajunge acasă, salută copilul, care-i răspunde mormăind cu ochii-n touchscreen, se spală, se schimbă, mănâncă şi pleacă din nou, fiindcă are treabă.

          Mama ajunge acasă. Urmează acelaşi protocol ca şi tata, mai puţin plecatul de acasă. Mama intră sfioasă în camera copilului. I se face rău, pentru că mama este puţin autistă şi dezordinea îi provoacă reacţii de-a dreptul fiziologice, culminând cu un vertij. Mama nu intră în camera copilului, ci se mulţumeşte să-l roage să mai adune din lucrurile de pe covor, pentru a avea cel puţin o cărare îngustă către balcon, unde sunt rufele puse la uscat. Copilul mârâie cu ochii-n touchscreen.

          Trece o săptămână şi mama nu reuşeşte să adune rufele de pe balcon, pentru că-i este frică să treacă printre cablurile-capcană din camera copilului.

          Mama nu mai are curaj să insiste în chestiunea cu ordinea şi curăţenia, aşa încât aşteaptă ziua de sâmbătă, când copilul îşi ia touchscreen-ul şi pleacă la bunici. Urmează o zi de relaxare pentru mamă, în care face exact ceea ce făcea cu treizeci de ani în urmă, după câte un “jap!jap!”. Mama încă mai simte în ceafă acel fior de bucurie dat de hărnicia răsplătită prin laudele mamei sale: “Dacă mai găsesc pe sub pat ambalaje de la caramele, te ia mama naibii!”.

          Ziua de sâmbătă se încheie pe la şase seara, când, în sfârşit, a fost eliminat din camera copilului şi ultimul fir de praf. Duminică  este ziua minunată în care copilul va reveni de la bunici, va intra în camera curată şi aerisită, se va uita în jur, va mormăi un “mulţumesc”, după care o va lua de la capăt cu ceea ce ştie el să facă cel mai bine.

          Mama va merge la psihoterapeut şi se va înregistra într-un grup de sprijin pentru mamele de adolescenţi.

          Mda, cam asta este tendinţa actuală în parenting.

2. Copilul nu are chef să-şi facă temele, scrie urât şi nu ţine minte ce i   s-a predat la şcoală.

          Mă opresc deocamdată aici, pentru că  mă aşteaptă mama la o cafea şi nu pot întârzia, pentru că “jap!jap!”-ul din copilărie a fost aplicat cu succes şi în etapa în care am fost învăţată că punctualitatea este la fel de importantă ca ordinea şi curăţenia.

          Vă rog însă ca până data viitoare să-mi scrieţi părerile voastre despre chestiunile expuse mai sus. Aş dori chiar să întocmim o statistică în ceea ce priveşte eficacitatea parenting-ului de atunci şi de acum. Ei, ce ziceţi: atunci sau acum?