MESERIA DE MAMĂ

Mă consider o mamă iubitoare. O iubesc aşa de mult pe fie-mea, că nu pot respira normal atunci când nu e lângă mine. Cineva mi-a spus cândva că nu e sănătos să fiu atât de ataşată de fiinţa căreia i-am dat viaţă. Convingerea mea este că nu există suficientă iubire în lumea asta cât ar merita să primească  copiii de la mamele lor.

          Dilema mea este următoarea: de ce s-a ajuns la confuzia dintre iubire şi hiperprotecţia parentală? Constat cu o amăreală din ce în ce mai accentuată faptul că marea majoritate a părinţilor îşi păzesc copiii tot mai acerb de ceea ce li se pare lor că le-ar putea dăuna. Copilul a fost transformat într-o bulă de săpun în pericol să se spargă dacă nu e ţinut cu mare atenţie între palmele părinţilor.

            Încă de la bun început ne-am pus de acord, soţul meu şi cu mine, să-i oferim fetei noastre toată dragostea de care suntem capabili, laolaltă cu o educaţie rezonabilă, bazată pe argumente logice. Nu ne-am “bebeluşit” niciodată, nu am micşorat cuvintele, nu i-am stâlcit numele. O singură greşeală am făcut eu: nu m-am adresat niciodată soţului meu cu “tata” în prezenţa bebeluşului, aşa cum se practică în majoritatea familiilor, ci i-am spus mereu pe nume şi rezultatul este ca fata noastră nu are un tată, ci are un Gabi. Bun şi aşa, atâta timp cât pe el nu-l supără amănuntul ăsta.

          După perioada de adăstat pe acasă, cu două bone, prima fiind pusă pe liber după ce l-am surpins pe  iubitul ei în casa mea, cea de-a doua fiind bona ideală, o unguroaică mică şi aspră, mamă a trei copii , a sosit vremea grădiniţelii. Mama şi cu mine ne-am orientat către o grădiniţă de stat, pentru că nu aveam fonduri şi fiţe suficiente pentru una particulară. Am vrut musai grupa de germană, că doar de aia suntem amândouă teutoance. Nu mi-a spus nimeni că nu era nevoie să-mi înscriu copilul într-o  grupă cu predare în limba germană, pentru că datorită etniei ar fi fost automat admisă la şcoala la care este acum. Am fost mult prea hotărâtă să o “dau la germană” şi asta am făcut, greşind. Timp de doi ani fata mea a avut parte de un mini-Auschwitz, cu o educatoare excesiv de severă, care în afară de a pompa germana în ăia mici, altceva nu făcea.  Culmea este că era o educatoare foarte căutată şi apreciată şi nimeni nu crâcnea în faţa ei atunci când li se adresa copiilor cu “oi tâmpite” sau îi mai pleznea când mişcau în front. Popoul fetiţei mele a stat cuminte şi pe “banca măgarilor” din cauze încă nelămurite iar codiţele ei au fost rearanjate în urma refuzului de a păpa tot, tot, tot din farfurie. Nu, Frau educatoarea n-a apărut nici la televizor şi nu, nu a fost reclamată la inspectorat. Am rezistat cu toţii eroic, părinţii mai greu decât copiii şi iacătă că ne-am văzut înscrişi la şcoală.

          Soarele a răsărit şi pe cerul nostru, Frau Raluca a noastră fiind genul de învăţătoare pe care şi-l doreşte orice părinte pentru copilul său: tânără, plină de energie, blândă , organizată, full loaded cu informaţii şi dedicată elevilor.

          Povestea debutului şcolăresc al fie-mii este următoarea: la intrarea în clasa I habar nu avea să coloreze în contur, nu recunoştea cifrele, de litere nici vorbă, nu avea nicio apăsare în ceea ce priveşte ordinea printre rechizite, uita să-şi noteze temele de făcut acasă, era împrăştiată şi relaxată. Hainele-i stăteau anapoda pe ea, ghiozdanul ei era mereu murdar, dar ea era fericită. Chiar şi învăţătoarea îmi spunea că Amalia este printre copiii fericiţi din clasa respectivă. Explicaţia e una singură: ea e fericită încă de când s-a născut şi nimeni şi nimic n-o deraiază de pe calea fericirii personale.

          Temele de făcut acasă erau o adevărată plăcere pentru mine, pentru că literalmente pe aproape tot parcursul clasei I eu i-am făcut temele, care constau mai mult din colorat în contur şi scris cu creionul semnele grafice. Luam mereu FB pentru teme şi eram mândră de asta. Fiică-mea lua “I” la purtare, pentru că “sufla” în timpul orelor. Între timp s-a dezvăţat.

          Ce vreau să demonstrez? Chiar dacă i-am luat copilului de pe umeri povara primelor teme de făcut acasă, nu am greşit şi de data asta, pentru că pe parcursul anilor de şcoală copilul meu a devenit premiant, un elev conştiincios cu care ne mândrim.

          De ce s-a întâmplat aşa şi nu pe dos ? Pentru că mi-am asumat greşelile trecutului, eu, părintele tâmpit care nu a analizat mai bine deciziile de luat în privinţa educaţiei extrafamiliale a copilului meu. Am dus-o la o educatoare agresivă, depăşită de vremuri şi de pedagogia modernă, un dinozaur care băga germana în copii cu bătaia şi cu ameninţările, fără să-i înveţe nici măcar să ţină creionul în mână. Diferenţa dintre mine şi alţi părinţi care umblă să le schimbe caracterul, temperamentul , etc, etc, ale educatoarelor sau învăţătoarelor este că mi-am asumat vina de a nu fi ales bine pentru copilul meu. Am preluat eu sarcinile pe care ar fi trebuit să le îndeplinească altcineva şi am reparat stricăciunile făcute de altcineva. Nu m-am dus să trag pe nimeni de guler, conştientă fiind de faptul că nu pot schimba nici firea omului, nici stilul de predare. Am lăsat-o naibii de răfuială, mi-am suflecat mânecile şi m-am ocupat de copilul meu cum am ştiut eu mai bine.

          Interesul meu primordial a fost să-mi ajut fata să priceapă cum vine treaba cu învăţatul. Nu i-am spus niciodată să abandoneze, oricât de greu i-ar fi fost, ci i-am spus că e normal să fie mai greu şi să nu cedeze, n-am certat-o niciodată pentru note mai mici, n-am obligat-o ci am încurajat-o să participe la concursuri şi olimpiade, atunci când mi-a spus învăţătoarea că eleva noastră scrie groaznic de urât nu m-am zborşit la învăţătoare după tipicul “ oricum caligrafia e o chestie demodată, toată lumea scrie acum la calculator”, ci i-am cumpărat stilouri frumoase şi caiete parfumate, ca să-i fie drag să scrie frumos în ele iar exemplele ar putea continua.

          Repet: copilul meu este centrul Universului pentru mine, dar n-am lăsat niciodată ca iubirea de mamă să devină un handicap pentru fiinţa pe care o iubesc cel mai mult. Am lăsat-o şi să cadă, dar i-am tratat zgârieturile, n-am fost acolo când a luat prima bătaie în curtea şcolii, dar am vorbit cu ea după aceea, i-am spălat hainele, am hrănit-o şi am trimis-o înapoi pe “câmpul de luptă”. Au trecut anii şi a devenit capabilă să se apere, având în minte episoadele în care pumnii primiţi de la alţii au prins-o când era amărâtă şi lipsită de apărare.

          Au fost şi momente în care a venit supărată acasă din cauză că un profesor sau o profesoară au fost nedrepţi în notare sau au apostrofat-o mai dur. I-am şters lacrimile, am vorbit mult de tot cu ea, am hrănit-o din nou şi am trimis-o la şcoală. Nu am mers niciodată să mă iau la harţa cu vreun profesor, considerând că orice aş face nu-l voi putea schimba nici ca om, nici ca dascăl. În schimb pe fiică-mea o pot schimba, o pot ajuta, o pot modela, o pot întări aşa cum nimeni altcineva pe lumea asta n-o poate face mai bine.

          Dacă  am luat deciziile corecte în ceea ce o priveşte, nimeni nu-mi va mulţumi, pentru că nu este nevoie iar dacă am luat vreodată deciziile greşite, sunt sigură că se va găsi cineva care să mi-o spună. Nu regret însă prea multe, pentru că rezultatul deciziilor mele este ea, tânăra femeie, care încă nu ştie, dar a ajuns deja în acea etapă a vieţii în care mama s-a retras pe margine, zâmbitoare şi mulţumită, convinsă că fetiţa ei este de acum încolo capabilă să decidă singură.

          Cam atât despre meseria mea  de mamă.