Verde-n faţă

Ciorba de perişoare clocoteşte domol, la fel şi pilaful lui Soki şi eu ascult “Nightwish”, căutând modele de floricele tricotate în internet. Pentru cei care nu mă cunosc: chiar dacă am preocupări de modă veche, nu sunt amatoare de romanţe. Ce-i drept, îmi cam place muzica anilor ’30-’40, dar cel mai mult savurez muzica rock. De “inimă albastră” ascult Mozart şi Vivaldi, aşa... ca să simt  trăiesc .

          Nu sunt  suficient de modernă pentru muzica de club, “Placebo” şi “Florence and the Machine”  însă nu-mi displac, dat fiind faptul că mă interesează muzica ascultată de fiică-mea. Despre muzica românească nu pot spune prea multe, pentru că singura cu care rezonam, Laura Stoica, a murit.

          Cam atât despre muzică, pentru că nu ăsta-i subiectul de discutat.

          Duse sunt vremurile în care femeia era o bijuterie. Nu vă prefaceţi şocaţi: când aţi văzut ultima dată un bărbat salutând o femeie cu plecăciune sau ridicându-se de pe scaun în momentul în care o femeie intră în încăpere?

          Feminismul exacerbat şi comunismul  au dus la crearea unor noi tipologii de femei în ţara noastră: femeia-bărbat, femeia-şefă sau femeia-frumoasă-deşteaptă-şi-cu-bani. O să-mi ziceţi că existau şi acum o sută de ani femei de excepţie, cu calităţile mai sus enumerate. Mda, existau, dar erau totuşi percepute ca femei şi nu doar datorită categoriei sexuale în care se încadrau.

          Iată câteva scurte descrieri.

          Încep cu femeia-bărbat: e trecută bine de prima tinereţe, poartă haine la modă prin 1980, permanent-oiţă, un pic de mustăcioară, cunoaşte întreg mercurialul pieţei, pregăteşte toamna multe conserve , cară sacoşe cu nemiluita, mai uită să-şi spele puloverele care încet-încet preiau toate mirosurile din bucătărie şi are o căsnicie de lungă durată pentru că soţul are  masa musculară şi  debitul verbal net inferioare ei.

          Femeia-şefă: ea este şefa absolută şi la serviciu şi acasă. Ia toate deciziile, datorită capacităţii mari de procesare a informaţiilor, oamenii din jur depinzând de ea. E deşteaptă, perseverentă, şefii o promovează şi copiii ei o văd cel mai adesea cu ajutorul webcam-ului. Nu e suficient de frumoasă pentru a-şi atrage admiraţia bărbaţilor şi invidia femeilor şi nu are niciodată suficient timp pentru a cheltui banii câştigaţi. Soţul ei învaţă volens-nolens să le pregătească celor mici cina, pentru că ea-şi petrece serile la restaurante, încheind afaceri pentru multinaţională.   

           Femeia-frumoasă-deşteaptă-şi-cu-bani: ea a fost la început o provincială oarecare, fericita beneficiară a unei  răpitoare frumuseţi fizice , suficientă cât să o remarce un bărbat în căutare de “tinere talente”. În cazul fericit în care ea nu s-a mulţumit doar cu statutul de femeie-lichean, s-a înscris la o facultate şi şi-a chinuit mai apoi creierul în căutare de oportunităţi de afaceri sponsorizate, bineînţeles, de bărbatul amuzat de preocupările ei extra-curriculare. Deşteptăciunea ei rămâne totuşi relativă, pentru că majoritatea contactelor de afaceri îi sunt înlesnite de “barosan”, ea fiind doar imaginea întregii trebi. Desigur că se lasă cu mulţi bani,  care sunt imediat cheltuiţi cu dezinvoltură. Partea bună este aceea că, odată cu trecerea anilor, acest tip de femeie îşi intră bine în rol datorită adaptabilităţii şi există şanse mari ca atât ea cât şi cei din jur să ajungă să creadă că a ajuns în vârf numai şi numai datorită capacităţilor ei intelectuale.

          Revin la titlul postării: de ce “verde-n faţă” ? Simplu:  unii bărbaţi din societatea românească au ajuns să perceapă femeile ca fiind egalele lor. Good job! Atâta doar că există situaţii în care egalitatea este interpretabilă. O situaţie este cea în care un bărbat  îşi permite să jignească o femeie. Nu vi s-a întâmplat niciodată? Eu am păţit-o de două ori în viaţă şi nu cred c-o să uit episoadele respective. Desigur că în viziunea primului bărbat,  care    “ mi-a zis-o verde-n faţă”, el nu a greşit cu nimic pentru că nu a folosit cuvinte jignitoare, dar nici nu mi-a oferit dreptul la replică, preferând să-mi taie macaroana scurt şi pentru totdeauna. A trecut şi trecut rămâne.

          Cel de-al doilea bărbat a considerat că făcând glume deplasate pe seama mea va destinde atmosfera. A fost soiul ăla de situaţie în care bărbaţii beţi îşi măsoară organele genitale înşirându-le pe masă. Singura diferenţă era că eu nu eram nici bărbat, nici beată şi nici nu i-am dat replica, cum ar fi făcut-o un confrate de beţie.

          Femeile care reuşesc să-i puna la colt pe cei care depăşesc barierele bunului simţ au parte de respectul meu. Sunt conştientă că nu voi reuşi niciodată să “le-o dau în barbă” grobienilor care mă atacă, pentru că în asemenea situaţii aplic un sfat primit cândva de la Oma Musia: “ A le da  mârlanilor replica e un semn de slăbiciune, care-i va încuraja să atace din nou.”

          În consecinţă, voi încerca să văd partea plină a paharului, adică atitudinea soţului meu, care şi după douăzeci de ani îmi deschide portiera maşinii sau îmi întinde mâna la coborârea din autobuz. Săruturile lui la sosire şi la plecare îmi fac suficient bine cât să acopere răul făcut de unii oameni care, până la urmă, sunt insignifianţi în viaţa mea.

          E gata ciorba, dar şi povestea mea.