Penarul meu

Există o singură poză cu mine la începutul clasei I: o scoabă cu genunchii noduroşi, cu uniforma strâmbă, cordeluţă mult prea lată şi cu un zâmbet din categoria “habar n-am ce mi se-ntâmplă”.

          Am primit primul meu ghiozdan şi primul meu penar de la naşii din Bucureşti. Orice cadou de la ei era valoros şi primit cu un “sărut mâna!” politicos. Îmi era niţel frică de naşii mei, pentru că erau severi ca nişte personaje de-ale lui Teodoreanu, dar îmi aduceau cadouri superbe ( primul medalion din aur, primul ceas electronic, o păpuşa mare-mare pe care am rupt-o jucându-mă cu Claudia,                    ş-alticelea). Naşa mea fusese farmacistă, o chema Zizi ( oare care-i era numele din buletin?) şi ştia să coacă chec în trei culori. Eu scobeam mereu partea turcoaz din chec, părea mai gustoasă.

          Ghiozdanul era din muşama roşie, cu nişte pitici zâmbăreţi desenaţi. Penarul era din lemn lăcuit şi avea pictate câteva flori roşii şi albastre. Îmi plăceau rechizitele mele, aveam mare grijă să nu le pătez sau rup, dar de scris , scriam îngrozitor! Mama a păstrat timp de mulţi ani primele mele caiete. E bine să vezi de unde ai pornit... Caligrafia mea n-a fost niciodată frumoasă, dar cel puţin devenise lizibilă prin clasa a V-a.

          Pe doamna O., învăţătoarea mea, am respectat-o foarte mult. Nu era mămoasă, dar ştia să ne fie apropiată. Nu cerea respect ci îl impunea prin felul ei de a fi. Mi-a fost dragă învăţătura, însă episodul cel mai negru din primii opt ani de şcoală se numeşte “Tabla înmulţirii”. Nu reuşeam nicicum să o memorez, mama mă suspecta la un moment dat că aş fi niţel retardată, văzând că nu făceam niciun fel de progres şi că la lucrările de control nu ieşeam din 4 şi 5. Mă trezeam singurică pe la 5 dimineaţa şi repetam pârdalnica de tablă. Degeaba: la 6X7 şi 7X8 mă blocam şi gata.

          A sosit şi ziua în care îngerii s-au pogorât din ceruri, cântând “Aleluia!”. Oma Musia locuia vis-a-vis de şcoală şi venea zilnic la finalul orelor ca să mă ducă la ea acasă . Îşi aducea aminte cum într-o bună zi a întâmpinat-o un stol de copii gureşi care i-au comunicat în cor că în ziua respectivă luasem un 8 la lucrarea de control şi că tovarăşa O. n-o să mai trebuiască să mă ţină şi în după-amiaza aceea la şcoală “împreună cu proştii clasei”. Ţineţi aşadar minte că pentru o perioadă de timp fusesem şi eu una dintre proştii clasei a II-a B.

          Am avut o sumedenie de stilouri pe care le-am stricat. Bineînţeles că eram admonestată amarnic, dar a doua zi primeam un stilou nou, mai frumos decât cel vechi. Mama şi tata mă iubeau, chiar dacă eram o împrăştiată cu capul veşnic în nori.

          Cel mai frumos penar a fost cel cu fetiţa şi cu căţelul. Era mare, moale, curat şi mirosea frumos, de la guma de şters , care era roz şi parfumată. Îmi îngrijeam penarul şi-l curăţam zilnic. Camera mea nu era întotdeauna ordonată, haosul domnea adeseori prin dulapuri, pe covor şi pe pat, sertarele biroului meu erau însă mereu frumos aranjate. Chiar şi acum intru în camera fiica-mii şi-i fac curat în birou, nu pentru că nu ar fi ea în stare, ci pentru că este una dintre ocupaţiile mele casnice preferate.

          Am rămas o colecţionară de ustensile de scris, chiar dacă, din păcate, ele nu ne mai folosesc în aceeaşi măsură ca pe vremuri. Scrisul de mână este mai obositor decât tastatul, dar cât de frumos şi de personal poate fi! Mi-ar plăcea să trimit felicitări  în loc de sms-uri şi de postări pe Facebook, dar cine le-ar mai aprecia?

          În camera fetei mele există un stilou vechi, de culoare neagră, cu buline roz. Este un cadou de la C., prietena mea de atunci.