“ Nu mai corespunzi!”

Noi, femeile, avem un obicei foarte păcătos: analizăm în detaliu fiecare persoană sau situaţie din viaţa noastră. Dacă există vreo reprezentantă a sexului frumos care n-o face, ar fi cazul să-şi testeze nivelul testosteronului.

          Sunt copil singur la părinţi. Mi-aş fi dorit să am un frate sau o soră, dar n-a fost să fie. În blocul în care am crescut trăiau familii care aveau doi-trei copii. În timpul zilei nu aveam nicio problemă, pentru că mă jucam cu vecinii mei, seara însă, când ne adunau mamele pe la casele noastre, mă trezeam singură în camera mea. Nu eram prea supărată, pentru că aveam o bibliotecă bine pusă la punct şi cititul era ocupaţia mea preferată.

          Cu timpul însă am simţit nevoia să-mi manifest faţă de cineva sentimentele pe care le-aş fi avut faţă de o soră. S-a întâmplat să fie C., cu care am fost colegă timp de doisprezece ani de zile.  Viaţa, timpul şi distanţa însă au dus la ruperea relaţiei, noi două regasindu-ne  după douăzeci de ani. Pentru o clipă am sperat că vom putea menţine legătura, chiar şi sporadic. N-a fost să fie. Stând eu şi gândindu-mă la ce a fost şi nu mai este, am căutat explicaţii. Prima şi prima dată m-am învinuit pe mine: prea departe, prea ştearsă, prea urâtă, prea săracă, prea , prea, prea... Am ajuns într-un final la o concluzie care explică tot: nu mai corespund.

          De aici pornind, am realizat faptul că toate prieteniile sau relaţiile de amiciţie s-au dizolvat la un moment dat, pentru că nu am mai fost corespunzătoare: fusesem amuzantă, fusesem dispusă, fusesem utilă, fusesem pur şi simplu acolo, însă într-o bună zi nu mai fusesem toate astea.

          M-am învinuit  şi m-am întristat de multe ori când   mi-am dat seama că am fost uitată de cineva. Nu mă străduisem suficient, nu investisem destulă energie şi nici minute de conversaţie telefonică. Poate că ar fi trebuit    să-mi fac timp să ies prin cluburi, să devin mai...fashion, să-mi aleg o meserie mai bănoasă, sau mai cu influenţă, habar n-am ce-aş mai fi putut face ca să-mi lărgesc cercul de prieteni. N-am făcut nimic din toate astea, preferând  să-mi trăiesc viaţa cât mai simplu cu putinţă. Mi-am stocat energia, folosind-o acolo unde e necesară: la grădiniţă şi acasă.

          Păstrez într-o pungă  de cadou ponosită toate bileţelele şi felicitările primite de-a lungul anilor de la copii. Sunt de multe ori desene stângace, cu mesaje scrise strâmb , dar neapărat semnate. Acele “ Te iubesc!” au fost sincere, pentru că niciun copil n-a fost vreodată nevoit să mă mituiască pentru a primi atenţia mea. Într-un anumit moment al vieţii lor le-am fost prietenă şi pentru mine e suficient, chiar dacă peste câţiva ani mă voi întâlni cu unii dintre ei şi nu mă vor recunoaşte.

          La fel e şi cu foştii prieteni sau amici : mi-e suficient că la un moment dat au existat în viaţa mea, accept schimbarea de situaţie, încercând să nu mă mai învinuiesc.

          Ieri m-a sunat o prietenă cu care n-am mai vorbit de ceva timp. A început cu “Să ştii că mi-e dor de tine.” Am zâmbit, pentru că şi mie mi-era dor de ea, dar păstrasem dorul bine ascuns. Cel mai mult m-a bucurat faptul că pentru această prietenă a mea încă mai corespund, chiar dacă n-am făcut eforturi deosebite.