Optimismul, o luptă cu sinele

Firea omului nu este deloc optimistă, cel puţin în vremurile noastre. Persoanele pe care le văd pe stradă, în autobuze, chiar şi la serviciu nu zâmbesc decât arareori. Cred că cei mai mulţi dintre noi luăm viaţa mult prea în serios, uitând că ea ne este dată înspre îmbucurare, nu înspre întristare. Poate că după moarte ne aşteaptă ceva frumos, dar poate că nu ne aşteaptă nimic: murim şi gata, nu mai existăm. 

          În copilărie aşteptam cu drag începerea şcolii. Nu-mi lipseau orele seci, nici profesorii prea severi, nici majoritatea colegilor, cu câteva excepţii. Ţin minte că eram bucuroasă pentru că primeam rechizite noi, caiete cu coperţi care miroseau a librărie, penare frumoase, pline cu tot ce trebuia, inclusiv faimoasa radieră chinezească mirosind a fructe duuuulci. Mă mai bucura trezitul de dimineaţă iar rutina zilnică mă liniştea. Îmi căutam câte un mic motiv de bucurie în fiecare zi. Instinctiv înţelesesem că nu mă aşteaptă o viaţă fabuloasă, ci una măruntă, ca un puzzle cu multe, multe piese, care odată îmbinate or să-mi ofere o oarecare surpriză. M-a ferit viaţa de invidie. Vroiam să fiu frumoasă, vroiam să fiu deşteaptă şi populară, vroiam să am haine aduse din alte ţări şi deodorante “Impulse”. Nu le-am avut pe toate, ori nu mi-am dat seama că le-am avut la un moment dat. Îmi recalibram în permanenţă expectanţele. La o singură dorinţă nu am putut renunţa: să fiu iubită. Câtă vreme am simţit căldura unuia sau mai multor suflete în preajma mea, nu m-am plâns de aproape nimic.

          Părerea mea este că optimismul nu ţine absolut deloc de împlinirea materială, nici de părerile celor din jur . Desigur că o bună părere exprimată de cineva important duce la o creştere a stimei de sine, gradul de optimism însă ţine exclusiv de resorturile interioare. Nici fericirea nu poate fi confundată cu optimismul: fericirea este acceleraţia iar optimismul este ambreiajul.

          Am văzut sâmbătă noapte un documentar despre sinuciderea asistată. De atunci mă tot gândesc la el. Încă nu mi-am revenit pe deplin din şocul provocat de realismul de-a dreptul dur al filmărilor. N-o să povestesc mare lucru despre trăirile mele, nici n-o să numesc aici prezentatorul, postul de televiziune sau alte amănunte care să conducă la găsirea documentarului. Atâta doar că de atunci mă simt foarte tristă şi sunt speriată, pentru că nu m-am mai simţit de foarte mult timp atât de rău. Ştiu că există suferinţă, ştiu că există boli şi mizerie, ştiu că uneori durerile devin de nesuportat, dar vederea unui bărbat care bea de bunăvoie paharul cu otravă, alegând să-i fie filmate şi difuzate în lumea largă ultimele clipe din viaţă mi-a făcut mie personal un mare rău. Dacă aş fi ştiut că documentarul are un grad de realism atât de ridicat, poate că aş fi evitat să mă uit la secvenţele respective, dar cred că “îngheţasem” cu degetul pe telecomandă, incapabilă de vreo reacţie. A fost cea mai înspăimântătoare experienţă din viaţa mea recentă.

          Acum mă lupt, mă lupt să împing undeva în spate de tot gândurile urâte şi senzaţia de frisoane pe care mi-a lăsat-o documentarul. Acum mă gândesc la toţi oamenii pe care-i cunosc şi care au zilnic de-a face cu boala şi, inevitabil, cu moartea. Îi respect din ce în ce mai mult, pentru că ceea ce realizează ei în aceste condiţii păstrându-şi sănătatea mentală este de neimaginat pentru mine. Respect gândurile de viitor ale copilului meu, care-şi doreşte să devină medic. Îi respect pe toţi cei care se pricep să aline durerea şi să consoleze atunci când inevitabilul s-a produs.

          Prin comparaţie cu oamenii aceştia, eu sunt o neimportantă. Ştiu doar sa mă joc cu copiii şi să pup “bubiţa” de pe degeţel. Cam atât pot eu să fac.

          Astăzi chiar nu ştiu de ce anume să mă agăţ pentru a elimina frigul de pe şira spinării. Poate că o să mă agăţ de imaginile oamenilor vindecători şi puternici pe care-i cunosc. Poate că o să mă agăţ de cerbicia copilului meu, pentru care niciun obstacol nu pare de netrecut. Poate că o să mă agăţ de mama, fiindcă ea ştie unde îmi este ambreiajul. Poate că o să mă agăţ de Gabi, pentru că acceleraţia lui este foarte puternică.

          Astăzi am nevoie să mă agăţ de ceva care să mă ducă înspre starea de care am nevoie. Îmi cer iertare dacă am indispus de cineva, dar este una dintre zilele acelea noroase pe dinăuntru.

Nu aruncaţi cu pietre!

Viaţa m-a învăţat să nu arunc cu pietre, pentru că ele sunt cu efect de boomerang. O să-mi justific afirmaţia prin cel puţin două exemple din viaţa mea de educatoare.

          S-a întâmplat odată ca un băieţel să fie lovit de un alt băieţel cu pumnul în cap. Nu au fost urmări grave, atâta doar că a doua zi băieţelul lovit s-a trezit acuzând dureri de cap. I-a povestit mamei ce se petrecuse cu o zi înainte la grădiniţă. Eu eram de faţă şi am văzut că lovitura nu a fost violentă şi că agresatul nu a plâns, nici nu a acuzat dureri. Considerasem că episodul poate fi rezolvat prin cererea scuzelor de rigoare, care au fost cerute şi acceptate imediat. Atâta doar că mama băieţelului lovit, avocată fiind, a reclamat a doua zi faptul că în urma loviturii primite, băieţelul ei a suferit o traumă fizică majoră. S-a stârnit o oarecare vâlvă, care s-a dovedit a fi până la urmă nejustificată. Băieţelul de atunci este acum elev în clasa a şaptea şi , din câte ştiu, are rezultate şcolare foarte bune.

          La o săptămână după episodul susmenţionat mama venise să-l ducă acasă pe copil, dar înainte de a se urca în maşină s-au oprit în curtea grădiniţei, pentru o tură de joacă pe tobogane. Copilul s-a urcat până sus de tot şi a căzut de acolo, aplecându-se peste gărduleţul de protecţie, rămânând inconştient preţ de câteva clipe. Mama era de faţă. Supravegherea copilului era aşadar asigurată în raport de 1:1, nu 1:30. Mai departe nu comentez.

          Altă generaţie de copii, alt băieţel. Veneam de la plimbare, cu toţi copiii încolonaţi doi câte doi, ţinându-l de mână pe acel băieţel în vârstă de vreo patru ani, ştiind că are obiceiul să o zbughească  la fugă. S-a întâmplat şi atunci: mi s-a smuls din mână, a luat-o la fugă, s-a împiedicat şi a căzut, julindu-şi un obraz de asfalt. Rana arăta urât, dar a fost dezinfectată de asistenta medicală şi s-a vindecat în timp, fără a lăsa urme. Bunica a făcut în acea zi un scandal monstru, despre care nu vreau să scriu prea multe. În acea vară copilul a plecat în vacanţă la mare, cu mama, tata şi bunica. Şi-a spart capul pe un tobogan cu apă, cu mama şi bunica de faţă. A fost nevoie să-l coasă şi a rămas cu o urmă pe sprânceană pentru toată viaţa.

          Alte exemple nu-mi vin acum în minte, dar am ţinut seama de experienţele acestea atunci când i-am rugat pe părinţi, în timpul şedinţei, să evite aruncatul cu pietre. Un băieţel muşcase o fetiţă iar a doua zi, pe hol, o altă fetiţă îi povestea tatălui ei întâmplarea. Tatăl i-a spus fetiţei sale că acel băieţel este un copil rău, afirmaţie pe care a auzit-o mama copilului respectiv. Bineînţeles că s-a întristat. Am abordat subiectul în timpul şedinţei, rugându-i pe părinţi să evite etichetările. Nimeni, niciodată nu poate fi sigur de nimic, atunci când vine vorba despre reacţiile spontane ale copiilor. Chiar şi un copil liniştit de obicei poate face un pocinog, rănindu-şi partenerul de joacă. Chiar şi un copil presupus bine educat poate rosti cuvinte urâte. Chiar şi un copil foarte inteligent poate avea cel puţin odată rezultate şcolare slabe. Chiar şi un părinte foarte implicat în educarea corectă a copilului său o poate scrânti cel puţin odată.

          Nu aruncaţi aşadar cu pietre, zic. Suntem un popor impetuos, cu reacţii foarte vivace. Ar fi cazul să ne temperăm puţin, pentru binele copiilor noştri, care nu sunt doar cetăţeni români, ci şi cetăţeni europeni. Vom fi judecaţi de  Europa prin prisma copiilor pe care-i vom trimite la studii, la muncă sau în concedii peste câţiva ani. Copiii devin ceea ce văd, din fragedă pruncie începând, la noi. Dacă noi înjurăm, vor înjura şi ei. Dacă noi suntem superficiali şi prefăcuţi, există mari şanse ca astfel să fie şi ei la vârsta maturităţii. Dacă noi arătăm mereu cu degetul, acuzându-i pe alţii pentru nereuşitele noastre, le oferim justificarea propriilor lor eşecuri. Dacă noi nu ne facem timp pentru ei, nici ei nu-şi vor face mai târziu timp pentru noi şi vom suferi ca proştii,în tăcere,  dar va fi tardiv.

          Sunt educatoare şi zilele trecute mi-am suflecat mânecile. Colegele mele şi cu mine reprezentăm maturitatea care se apleacă drăgăstos asupra prichindeilor. Noi, împreună cu familiile, trebuie  să-i învăţăm să convieţuiască frumos unii cu ceilalţi. Noi reprezentăm setul de reguli şi măsuri concrete care trebuie luate, nu teoria aceea seacă, de care se pare că muuuuuuultă lume are habar, făcând atâta caz de ea. Teoria este una, practica este alta, da? Poţi citi sute de cărţi, poţi accesa mii de site-uri, dar atunci când te vezi în faţa problemei   s-ar putea să nu găseşti nicio soluţie viabilă.

          În România educatoarele sunt văzute ca nişte dădace prost plătite din cauză că munca lor nu este de o importanţă majoră. Majoritatea părinţilor moderni văd în învăţătoare primul dascăl demn de respectul lor necondiţionat, datorită faptului că-i învaţă pe elevi să scrie, să citească şi să socotească. Viziunea este greşită. Educatoarea îi învaţă să nu muşte, să nu se bată, să asculte înainte de a vorbi, să vorbească  respectuos şi corect, să stea aşezat pe scăunel atunci când se joacă sau mănâncă, să se deplaseze în siguranţă ,  să fie interesat de cărţi , caiete şi rechizite, să nu răspundă  cu violenţă la violenţă, mediind conflictele. Tot educatoarea este cea care-l ajută pe copil să-şi găsească echilibrul interior, chiar şi în situaţiile în care familia nu este capabilă de aşa ceva.

          Nu ştiu cine va citi postarea mea, dar rugămintea mea este de a ne ajuta pe colegele mele şi pe mine, în sensul schimbării viziunii. Repet: noi nu suntem cele în care se pot arunca pietrele atunci când copilul cade şi se răneşte, sau când este lovit de un alt copil, ci suntem cele care ne străduim zi de zi să preîntâmpinăm întâmplările acestea nefericite. Noi suntem cele care plecăm de multe ori capul în faţa părinţilor nervoşi, în loc să-i tragem de urechi pentru propriile nereuşite într-ale educaţiei. Haideţi să lăsăm deoparte prefăcătoria şi să schimbăm ceva împreună. Combaterea violenţei, a ignoranţei şi a abandonului şcolar este puţin cam tardivă în şcoli. Grădiniţa este instituţia în care începe formarea oamenilor de care am vrea noi să fim  înconjuraţi la bătrâneţe.

          România ar trebui să lase piatra să-i cadă din mână, pentru că pietrele aruncate indiferent în cine sau în ce direcţie nu rezolvă problemele, nu ne cizelează, nu ne fac cinste, ci ne duc înapoi în timp, în vremurile în care diferendele erau negociate cu furcile, coasele şi topoarele pe masă. Eu zic că putem mai bine de atât.

Când dispare copilu’

N-am fost un copil tembel, dimpotrivă. Ascultam de toţi cei mari şi eram credulă în relaţiile cu cei de aceeaşi vârstă. Tot ce zbura se mânca. Primeam din Germania şi Austria “pachete” conţinând inclusiv gumă de mestecat “Wrigley’s Spearmint”, bomboane gumate şi alte delicatese care nu se găseau pe la noi. Ieşeam în faţa blocului şi le împărţeam cu cei din gaşca mea de copii. Eram o chestie ciudată printre ei, pentru că vorbeam cu mama şi cu Omele mele limba germană. Mestecând guma şi făcând baloane îmi ziceau : “Ia, zi şi tu o înjurătură  în germană!” Ce să le fi zis? Nu mă prea înjura mama în nicio limbă, aşa că eram habarnistă şi, ca atare, interesantă numai în perioadele “pachetelor”.

          Nefiind tembelă nu le-am făcut alor mei niciun fel de surprize. Eram predictibilă ca Big Ben-ul...

          Atâta doar că într-o seară am plecat de acasă. Eram mică, atât de mică încât nici măcar nu ştiam să-mi încalţ bine cizmele. Le-am luat invers.

          Mama venise turbată de la liceu, a dat roată prin casă, s-a refulat oleacă, s-a zborşit niţel la tata, care era de un calm enervant, dar şi le mine, dacă tot eram prin zonă, după care s-a decis să iasă la o tură de “shopping” adevărat, socialist.

          Am întrebat-o unde pleacă şi mi-a răspuns din pragul uşii, bombănind furioasă : “Plec în lume!”

          Na, acuma, cu o mamă plecată în lume şi cu un tată prea calm pentru a mă ţine în stare de alertă, am chibzuit eu cam ce ar fi de făcut. Nefiind foarte deşteaptă la vremea aceea, am decis că nu e cazul să apelez la tata pentru a o căuta pe mama. În plus se pare că sufeream de Sindromul Stockholm: mama fiind tartorul în micuţa noastră gospodărie, de ea mă simţeam mai ataşată. De fapt, mama era singurul tartor din familia mea, ea dădea ora exactă, dădea mâncarea la foc, dădea palmele cele trebuincioase, dădea  telefoane, dădea voie la joacă, ea dădea, într-un cuvânt.

          M-am încălţat anapoda, m-am îmbrăcat anapoda cu paltonaşul meu mic, am deschis pâş-pâş uşa- ajungeam aşadar la clanţă- şi am plecat boca-boca pe trepte în jos, s-o caut pe mama în lumea largă.

          Norocul meu a fost că lumea largă se întindea între blocul nostru şi blocul în care locuia Oma Musia. Oi fi bântuit eu ca bleaga prin noapte, până mi-o fi venit gândul ăl bun, sau m-o fi apucat foamea, habar n-am, de am ajuns la Oma Musia. Aveam GPS-ul bun, din moment ce am nimerit noaptea unde trebuia.

          Maică-mea s-a întors de la “Alimentara” şi l-a întrebat pe tata, care viziona relaxat oareşce la televizor, unde-i copilu’. “În camera lui, un’ să fie?” a venit răspunsul firesc. Şoc, groază şi “Breaking News”: copilu’ nu era în cameră. M-au căutat prin toate cotloanele, chiar dacă nu aveam obiceiul să mă ascund, fiindcă eram prea proastă ca să mă joc de-a cucu bau! , fiindu-mi şi frică de întuneric. Singurul mobil care m-a împins  să bănănăi prin întuneric a fost recuperarea tartoriţei de maică-mea.

          Au început ai mei să mă caute. La vremea aia nu prea existau nici telefoane fixe, aşa că nu puteau suna în stânga şi în dreapta. Până la urmă au reuşit cumva să afle dând câteva telefoane înfrigurate şi panicate că am ajuns în celălalt capăt al lumii , la Oma. A ajuns mama acolo şi zice că m-a găsit stând speriată ca un şoarece pe canapea. Mai zice că i-ar fi spus Oma Musia să nu cumva să dea dracu’ să mă bată fiindcă am fugit de acasă. Se pare că şi-a recunoscut partea din vină, fiindcă nu-mi amintesc nicio corecţie ca la carte, aşa cum numai mama mea ştia s-o facă ( zici că a urmat cursurile vreunei şcoli de corectat apucături nesănătoase, pe care a absolvit-o “Summa cum laude”....).

          Care-i ideea? Nimeni, niciodată să nu se bazeze pe faptul că are un copil tălâmb, care nu se dezlipeşte de fustele mamei sau ale bunicii, sau vreunul care “ e deştept, maică, să-l vezi cum se descurcă!”. Chiar şi copiii cei mai predictibili, cei mai liniştiţi, sunt capabili de surprize dintre cele mai mari. Un părinte sau un bunic nu poate fi niciodată suficient de vigilent atunci când este vorba despre un copil mic. Vorbesc din experienţa mea de mamă, dar şi de educatoare, care arareori prinde zile în care trebuie să grijească de mai puţin de douăzeci de copii. Atunci când lumea o să priceapă că tabieturile, oboselile, plictisurile, nervii , afacerile sau relaxarea lor sunt vax prin comparaţie cu nevoia de mişcare şi de supraveghere a unui pui de om curios şi lipsit de frici, n-or să mai dispară copii şi nici n-or să se mai întâmple neîntâmplate. În alte ţări nu e permis să fie lăsaţi nesupravegheaţi copiii sub 12 ani. Ei? Ar fi o idee, nu?

          La final vreau să-i mulţumesc maică-mii că mi-a activat în acea seară GPS-ul, fiindcă din acel moment începând nu m-am mai pierdut prin lume, găsindu-mi întotdeauna drumul înapoi către cei iubiţi. Danke!

         

 

Cuţu meu

Am lăsat să treacă puţin timpul peste nebunie şi să mi se liniştească apele interioare. Se adunase prea multă ură şi durere la televizor. Auzeam şi vedeam lucruri îngrozitoare, la care nici măcar nu m-aş fi gândit vreodată, darămite să le simt. De câte ori mă durea corpul până-n vârful degetelor din cauza supărării îmi luam cuţul în braţe, îl pupam, îl mângâian şi-l hrăneam. La fel procedez şi atunci când aud ştiri înfiorătoare despre copii: o chem pe Amalia, o forţez , dacă e nevoie, să se culce lângă mine şi-i mângâi fruntea. Unii vorbesc cu uşurinţă despre uciderea unor fiinţe. Alţii sunt fanatici şi ar face orice să salveze acele fiinţe. Eu nu pot proceda niciodată cu ură , cu fanatism. Nu-mi stă în fire. Dacă nu pot rezolva o problemă cu tact şi cu calm, prefer să nu mă bag. Credo-ul meu în viaţă este acela că nu toate războaiele trebuie să fie şi ale mele.                            Soki a apărut în viaţa noastră la câteva luni după moartea lui Pinky, primul nostru iubit căţel. Pinky a fost un mare lord, cu o blană albă, imaculată. Ar fi fost în stare să moară apărând-o pe Amalia. El a fost fratele ei necuvântător. L-a primit în viaţa ei pe când era şcolariţă pitică şi a fost de acord de la bun început să preia răspunderile care decurg din convieţuirea cu un căţeluş. Niciodată nu s-a plâns că e prea mult şi patul ei era singurul pe care Pinky avea voie să doarmă ( în afară de canapeaua din bucătărie).
                        Într-o duminică de februarie lui Pinky i s-a făcut brusc rău. Am ajuns cu el de urgenţă la cabinetul medical, învelit în păturica cu ursuleţi a Amaliei. Pinky a avut mereu capul întors către mine, în timp ce Gabi îl ţinea în braţe. Am ajuns în cabinet şi l-a culcat pe patul de consultaţii. Doctorul s-a uitat pentru o clipă la el, i-a ascultat inimioara, s-a uitat la gingii, după care a spus :”A murit prin deces.” Am leşinat. M-am trezit. Am început să tremur. Nu puteam vorbi, am leşinat , cred, din nou.
                        Într-o noapte friguroasă, senină şi cu multă zăpadă din februarie am pornit să-l ducem pe Pinky la crematoriu. În timp ce Gabi bântuia prin noapte căutând crematoriul, eu rămăsesem cu Pinky al nostru învelit în păturica cu ursuleţi. Îl ţineam strâns, să-l încălzesc puţin, îi mângâiam blăniţa moale, mirosind încă a şampon „Dove“ şi-i ziceam Celui care poate că mă auzea de sus: „Nu mai pot... Nu mai pot... Nu mai pot...“
                      L-am lăsat acolo, după ce am făcut o nouă criză de plâns cu spasme, rugând-o pe domnişoara de acolo să aibă de grijă să fie tratat cu respect. I-am dat chiar şi bani, cumpărându-i pioşenia. Am pus-o să-mi promită că o să-l incinereze cu tot cu păturică. Am luat acasă doar cureluşa roşie, care i-a devenit mai apoi Amaliei brăţara pe care a purtat-o multe luni de zile. Tare l-am mai iubit pe Pinky. L-am iubit atât de mult, că nu mi-am mai putut imagina viaţa fără căţel în casă. Plâng şi acum, pentru că mi-este foarte dor de el.
                      Lunile au trecut şi nu am reuşit să găsesc un alt căţel. Căutam anunţuri, răsfoind zilnic anunţurile din ziar. Un căţel din canisă nu-mi puteam permite, din cauza preţurilor. Plângeam în hohote privind reclamele cu puişori de căţei de pe internet.
                    Într-o frumoasă zi am găsit un anunţ miiiiic, mic de tot într-un ziar local. Am sunat. Mi-a răspuns o voce frumoasă, simplă, liniştitoare. Nu, nu avea nici căţel alb, nici căţel mijlociu. Avea doi căţei: o fetiţă neagră, mică şi un băieţel mic, gri cu pete negre. Simţindu-mă nehotărâtă, m-a invitat acasă la ea, ca să văd căţeii. Având o presimţire, l-am sunat pe Gabi, spunându-i că s-ar putea să aduc un căţel acasă. Am înhăţat-o pe Amalia, ne-am suit într-un taxi şi am gonit până acolo. Doamna ne aştepta în faţa blocului, ţinând mogâldeaţa în braţe. Mi s-a încălzit sufletul aşa de tare, că s-a topit, devenind lacrimi care-mi ieşeau năvalnic din ochi. Am plâns cu sughiţuri, am făcut-o şi pe femeia aceea necunoscută să plângă. Am plâns amândouă ca două babe nebune, în liftul care ne-a dus până în apartamentul lor. Acolo m-am mai liniştit puţin. Căţeluşa lor nu era prea primitoare. Ne ignora, dându-ne totuşi târcoale, pentru a ne muşca uşurel de degete. Puiuţul mic şi negru, fetiţa, ne ignora de tot. Celălalt, care încă nu avea nume, ci numai un carnet de sănătate, a venit târându-se pe burtică şi... şi-a aşezat căpşorul pe pantoful meu, rămânând acolo, cuminte. A fost al meu ! Da, da, da, era căţelul care m-a adoptat !
                         L-am urcat în taxi şi l-am adus acasă. Amalia l-a botezat Soki. În aceeaşi seară i-am cumpărat pătuţ moale, mâncare scumpă, şampon d’ăla fancy, câteva cureluşe cu clopoţei şi batic, jucării. Nu-mi venea a crede că e liniştit, că nu scheaună deloc. Nu este un lord, ca Pinky, este un escroc sentimental, un cerşetor nemernic, un şmecher care-şi urmăreşte propriile interese şi care ştie exact când şi cât sa-şi înfoaie codiţa şi urechiuşele. Se uită puţin cruciş, cu capul aplecat pe-o parte atunci când are nevoie de ceva. Are stylistul lui, care-l tunde impecabil, făcându-l frumos şi cu lipici. Toată lumea care-l vede îl îndrăgeşte pe Soki al nostru. Mă rog, aproape toată lumea...
                           Pe când eram copil am văzut într-o zi ploioasă un pui de căţel părăsit, pe trotuarul de peste drum de blocul nostru. Ploua mărunt şi oamenii treceau nepăsători pe lângă blăniţa umblătoare. Am rugat-o pe mama să aducem căţelul în casă. Mama nu a fost de acord. Am ştiut de atunci că-mi doresc un căţel. Aveam nevoie de el pentru a-mi completa propriul univers.
                          Fiecare dintre noi avem nevoie de câte ceva sau cineva care să ne ajute să trecem mai uşor peste năcazuri. Eu n-am nevoie de mult ca să mă bucur: îmi trebuie familia şi un căţel. Am familie şi am căţel. Am un job pentru care mă dau zi de zi jos din pat, fără să-mi fie greu. Am sănătate. Am parte de cafea caldă, bună, cu lapte în fiecare dimineaţă. Am linişte în casă şi strigăte de copii la serviciu. Am un somn bun noaptea. Am multă dragoste în suflet şi suficientă minte în cap. De ce aş mai avea nevoie? Aş avea mare nevoie să nu se schimbe nimic din toate astea, fiindcă viaţa-i grea fără cafea.
                          Am un singur sfat : dacă aţi simţit vreodată nevoia să vă aduceţi în viaţă un căţel, nu  lăsaţi dorinţa neîmplinită, pentru că ar fi păcat. Condiţia este una singură : ea, jivina pufoasă şi oportunistă, trebuie să vă adopte pe voi, altfel nu aveţi nicio şansă.

N-o lua în braţe !

Ieri am început cu un nou an de grădiniţeală. Frumos, greu, emoţionant, cu semne de întrebare, speranţe şi frici: grupa mică!

          Pe unii dintre copii i-am cunoscut săptamâna trecută, când au venit în vizită la grădiniţă, petrecându-şi câte două ore zilnic în sala de grupă, relaxaţi, fără spaime -unde-i mama?- fără oboseala unui număr prea mare de ore petrecute într-un loc nou.

          Ieri am luat-o vitejeşte la drum, cu şaptesprezece prichindei frumoşi de nu-mi pot lua ochii de la ei. Când mă uit la generaţiile de copii care se nasc de la un an la altul, mă gândesc că teoria Apocalipsei este o tâmpenie: Dumnezeu n-ar lăsa atâtea minuni cu suflet pe Pământ pentru a le distruge. Eu cred că, dimpotrivă, este semnul Lui de iubire şi de iertare a păcatelor lumii ăsteia.

          Copiii ăştia sunt atât de frumoşi, de parcă ar veni toţi de la agenţiile de fotomodele.

          Zic: am rămas ieri singură cu muţuneii, mai speriată de bombe decât ei. Se uitau unii la mine, de parcă eu eram copilu’ plângăcios şi ei erau adulţii. Mergeau relaxaţi, se autoserveau cu jucării, mai conversau – fiecare pe limba lui, fiindcă unii au oareşce probleme de natură logopedică- înţelegându-se foarte bine, după care mai veneau o tură la mine, mi se aşezau pe genunchi, îmi miroseau bluza, fiindcă toţi au fetişul parfumurilor, le-am prins eu slăbiciunea, fugind înapoi la joacă şi lăsându-le altor maimuţe genunchii mei liberi la călărit.

          Eu nu am haine frumoase, pentru că nu am unde le purta. Stau trei sferturi din timp aşezată în fund sau în genunchi pe covor, aşa că toţi pantalonii mei sunt dăbălăzaţi şi roşi pe alocuri. Bluzele trebuie să-mi fie largi şi anti-jeg, pentru că odată ajunsă acasă constat că     m-au amprentat cei mici cu meniul zilei, cu culori şi acuarele iar uneori chiar şi cu chestiile care ies ocazional din nas.

          Nu zic că nu a plâns niciun copil. Au fost vreo trei care-şi aminteau episodic de mama, căutând-o din priviri şi din vorbe: “Mama? Mamaaaa? Maaaaamaaaaaa!!!”. I-am liniştit cum m-am priceput, mângâindu-le spatele, şoptindu-le câte ceva la ureche, primindu-le ochişorii uzi dimpreună cu degeţelele frecătoare în curbura umărului meu, na, lucruri pe care le face orice om normal care vede şi aude un copil de trei ani plângând. Într-un final s-au mai liniştit săracii, înţelegând că nu-i chiar rău tare la grădiniţă şi că nu fuseseră abandonaţi acolo de “Mamaaaaaaa!”.

          B. este o fetiţă cu cei mai albaştri ochi din lume. E o Degeţică. Mi-a picat cu tronc din prima. Săptămâna trecută am cunoscut-o, aşa că ieri mă cunoştea măcar un pic, aşa că a rămas liniştită la plecarea mamei. A trecut o oră, după care s-a petrecut declicul şi a izbucnit uraganul. Degeţica a început să plângă, după care să urle, după care să facă nişte crize din care nu reuşeam să o scot. Are o forţă incredibilă copila asta cât o mănuşă! Nu reuşeam să o liniştesc deloc, aşa cum nu puteam să mă ocup de niciun alt copil, de teamă să nu-şi facă singură rău. Eram speriată, de ce să nu recunosc...

          La prânz a venit mama să o ducă acasă, pentru că nu avea niciun sens să încerc să o culc.

          Azi dimineaţă a revenit, pentru că i-am spus mamei că nu-i voie să ne pierdem speranţa.

          Bineînţeles că B. nu a vrut să rămână fără mami. Mami s-a mirat, pentru că cea mică i-ar fi spus ieri că mă iubeşte. Mă rog, să zicem ca mă iubeşte, dar atunci DE CE nu vrea să rămână cu mine ?! Fiindcă aşa i se năzare ei...

          I-am spus mamei să plece şi să nu se mai întoarcă din drum. Un astfel de compromis dăunează adaptării la viaţa de grădiniţă a unui copil care timp de trei ani a fost nedezlipit de mamă. Era un episod din categoria “ori/ori’.

          Urletele au reînceput, numai că de data asta ştiam ce jucării şi jocuri îi plac Degeţicăi. Am luat-o prin învăluire, i-am vorbit muuuuuuult, până am prins ideea cu bomboanele preferate, cu şosetele primite cadou de la nuş’cine, cu Mickey din pluş cu care doarme ea, am făcut aşadar muncă de SRI-stă, orice, numai să nu mai urle copilu’.

          S-a oprit, s-a potolit şi s-a dus la bucătărie să-mi “facă” ceai de măceşe cu griş cu lapte şi cu ouţ. Mda, am luat telefonul, am format numărul lăsat de mamă şi fără sa mă prezint -s-a prins femeia- am lăsat-o să ne asculte pe noi două, Degeţica şi cu mine, vorbind. O auzeam cum respiră  în telefon , de parcă o gâtuia plânsul. Am întrebat-o apoi în şoaptă dacă s-a mai liniştit. Mi-a mulţumit frumos de tot, spunându-mi că plecase cu inima îndoită de la grădiniţă, fiindcă o auzise pe cea mică ţipând după ea. Ştiu cum se simţise, pentru că asa mă simţeam şi eu când Amalia mea plângea după mine. De ce să se simtă şi alte mame ca mine? E o senzaţie greţoasă şi dureroasă, de neputinţă şi frustrare, singura dorinţă fiind să treacă naibii timpul mai repede, pentru a-ţi putea strânge din nou copilul în braţe. Ştiu, cunosc, mulţumesc că nu mai sunt în aceeaşi situaţie.

          Degeţica nu mai plângea azi, dar se mai smiorcăia, cerându-se la mine în braţe. Două persoane mi-au spus să n-o iau în braţe, că nu-i bine s-o obişnuiesc aşa. M-am uitat în jos la ea. Avea ochii ăia de copil abandonat. Mi se rupea inima. Am cedat. M-am aplecat. Am prins-o tare în braţe. Am ridicat-o. Am lipit-o de mine. S-a liniştit şi şi-a aşezat capul pe umărul meu, lăsându-se legănată.

          De aici încolo lucrurile au mers bine. I s-a făcut foame, aşa că la prânz a mâncat singură. După aceea am îmbrăcat-o în pijama şi a adormit cu Mickey în braţe. S-a trezit senină ca o dimineaţă de vară, lasându-mă să-i refac chiar şi freza. Când a văzut-o pe mamă în prag nu a fugit strigând cătrea ea, ci arămas lângă mine, lăsându-se condusă în linişte. A zâmbit şi a pupat-o pe mama. M-a salutat şi m-a întrebat daca mama o să-i cumpere “bomboană pe băţ’. I-am dat voie mamei să-i cumpere bomboană pe băţ. Privirea recunoscătoare a femeii ăleia mi-a recompensat urechile stresate de decibeli şi bluzele transpirate de stres, zău!

          Peste ani poate că Degeţica mă va uita, poate că nu-şi va mai aminti numele meu, dar eu n-o s-o uit, asa cum nu uit niciun copil care mi-a fost lăsat în grijă. Toţi, absolut toţi îmi sunt dragi, dar cei mai dragi îmi sunt cei care-mi umplu umerii bluzelor cu lacrimi şi muci, pentru că în cazul lor am fost în mod sigur grozav de utilă într-un moment de mare, mare încărcătură emoţională din începutul lor de viaţă.

          Noroc că detergenţii pe care-i folosesc sunt de bună calitate, altfel m-ar confunda lumea cu vreun homeless...

         

         

De ce Roşia Montană? Din egoism!

Azi m-am alăturat şi eu protestatarilor din Piaţa Unirii, Cluj-Napoca. M-am dus acolo în deplină cunoştinţă de cauză, nu mânată de mulţime, nici de convingerile altora.

          Stăteam eu acolo ascultându-i pe oamenii care vorbeau la microfon şi mă gândeam : dacă ar fi să mă întrebe cineva de ce am mers acolo, ce i-aş răspunde ?

          Eu m-am dus acolo din pur egoism, nu fiindcă aş fi vreo idealistă. Idealismul e preţios şi eu sunt prea săracă pentru a mi-l permite.

          În primul şi în primul rând, îmi place foarte mult natura şi sunt foarte supărată când o văd murdară şi distrusă. Am fost dintotdeauna o mare « devoratoare » de păduri foşnitoare, cu pâraie curate , cu ciuperci ascunse bine şi cu fructe de pădure surprinzătoare. Nu văd prea bine şi de aceea mi s-a dezvoltat foarte mult simţul olfactiv- bine, bine, sunt un fel de căţel- aşa că-mi place mult să respir aer curat.

          Anul 1986 m-a prins în Bucovina mea, la graniţa cu Ucraina. Cernobâlul nu era foarte departe de noi. Am o vagă  idee despre catastrofele ecologice. Am avut un tată care a murit de cancer, cu plămânii ferfeniţă din cauza metastazelor, în vara lui 1987. Mă gândesc că poate ar fi reuşit să mai trăiasca şi să-şi cunoască ginerele şi nepoata, dacă oamenii ar fi fost mai precauţi acolo, la Cernobâl.

          Îmi place şi istoria, chiar foarte mult şi respect neamurile pământului care-şi conservă şi fac cunoscută propria poveste de peste veacuri şi milenii. Trăim vremurile pe care le trăim şi un strop de istorie bună, adevărată, este balsam pentru sufletul unui popor amărât. Părerea mea este că există locuri şi evenimente care merită a fi păstrate vii cu orice preţ. Trecutul bun şi valoros nu poate fi înlocuit de prezent. Punct.

          Ultima dovadă de egoism pur este aceea că nu vreau să fiu ca tatăl meu, ci vreau să ajung să o văd pe fiică-mea căsătorită şi vreau să mă joc cu copilul/copiii ei. Dacă n-o să inhalez cianură, există şanse să apuc zilele acelea.

          Gândindu-mă la traseele pe care le-au urmat înaintaşii mei, care erau din multe, multe neamuri ale pământului, găsindu-şi adăpost în ţara asta în care m-am născut, mă gândesc că ar fi păcat să nu respect eforturile lor de a ajunge şi de a rămâne aici. Eu am rămas aici pentru că aşa am vrut eu, alegând să nu plec . Se pare că există un magnetism al ţărânei ăsteia, care fixează definitiv  aici amalgamul meu de sânge. Nu, nu sunt o venetică, nici vreo vinitură adusă de vânt. Sunt ... eu, rezultatul sosirii unor oameni din toate colţurile Europei, oameni care şi-au făcut aici un rost şi care au trăit din muncă cinstită.

          Amalia m-a întrebat într-o zi daca nu ar fi mai bine să plecăm de aici “ dacă încep ăştia să toarne cianură”. Eu nu vreau să plecăm. Eu nu vreau să toarne ăştia cianură şi nici nu vreau să distrugă istoria locului. Vreau să rămânem aici şi de va fi vreodată ca Amalia să plece departe de noi, îmi doresc să îmbătrânesc într-un loc neotrăvit , în care să-mi aştept nepoţii în vacanţele de vară.