O poveste pentru copii mici şi mari

Am scris o poveste. Colega şi prietena mea, Raluca cea tânără, frumoasă şi extrem de talentată în lucrul cu culorile şi pensula a ilustrat-o.

După aceea, am participat la un concurs judeţean de poveşti pentru copii şi am câştigat premiul I. Povestea noastră a devenit o carte tipărită în 22.000 de exemplare, care au ajuns, gratuit, la preşcolăreii din judeţul nostru.

Se apropie Crăciunul şi m-am gândit să vă fac cadou o poveste, pentru că este acea perioadă din an în care tare ne-am dori să ne întoarcem în copilărie, dar nu putem. Vă urez să fiţi din nou copii măcar cinci minute, fiindcă eu una atât de fericită ca atunci nu am mai fost niciodată.

“MINGEA ROŞIE

Într-o frumoasă dimineaţă de toamnă, veveriţa Riţa soseşte pentru prima data la grădiniţa din pădurea fermecată. Părinţii ei o însoţesc până la intrare, o îmbrăţişează cu dragoste, o sărută şi îi promit că vor veni cât mai curând să o ducă acasă, în scorbura din stejarul cel mare în care locuieşte întreaga familie.

Riţa intră în sala de grupă colorată şi luminoasă, unde o întâmpină doamna Ursulica, educatoarea cu voce blândă şi faţa zâmbitoare:

- Bun venit la grădiniţă, Riţa! Eu sunt doamna Ursulica, educatoarea ta. Vino să te prezint colegilor tăi. Sper că te vei împrieteni cu ei şi că vă veţi juca împreună.

            Rând pe rând, veveriţa Riţa îi cunoaşte pe toţi colegii ei de grupă, îi salută, după care se aşază liniştită pe un scăunel şi scoate din buzunar o minge mică, roşie, din burete moale. Începe să se joace cu mingea ei, rostogolind-o şi aruncând-o .

            Văzând că mica veveriţă stă singurică şi nu vorbeşte cu nimeni, doamna Ursulica o roagă pe pisicuţa Cuţa să se joace cu noua ei colegă.

- Bună dimineaţa, Riţa! Eu sunt pisicuţa Cuţa şi vreau să fiu prietena ta. Uite, am şi eu o jucărie care seamănă cu mingea ta roşie. Este un ghem de lână galbenă, moale. Vrei să facem schimb de jucării?

            Veveriţa strânge mingea la piept şi-i răspunde pisicuţei:

- Ghemul tău de lână este foarte frumos, dar nu vreau să facem schimb de jucării.

            Pisicuţa îi spune doamnei educatoare că Riţa este o veveriţă neprietenoasă, care nu vrea să se joace decât singurică.

            Doamna Ursulica nu renunţă la planul ei de a o ajuta pe mica veveriţă să-şi găsească prieteni, aşa că-l roagă pe căţeluşul Luşu să se joace cu noua lui colegă.

- Bună dimineaţa, Riţa! Eu sunt căţeluşul Luşu şi vreau să fiu prietenul tău. Am o minge verde, de tenis, care sare până în tavan. Mă distrez grozav cu ea. Vrei să facem schimb de jucării şi să ne jucăm împreună?

            Veveriţa strînge mingea roşie la piept şi-i răspunde căţeluşului:

- Mingea ta de tenis este minunată, dar nu vreau să facem schimb de jucării.

            Dezamăgit, Luşu îi spune doamnei educatoare că Riţa este o veveriţă neprietenoasă, care nu vrea să se joace decât singurică.

            Doamna Ursulica se apropie de colţul unde Riţa stă liniştită şi o întreabă cu blândeţe:

- De ce nu vrei să faci schimb de jucării cu ceilalţi copii? Ei şi-ar dori foarte mult să vorbeşti cu ei, să vă jucaţi şi să  râdeţi împreună. Viaţa la grădiniţă este mult mai frumoasă dacă ai prieteni.

            Auzind-o pe educatoarea sa vorbindu-i atât de frumos, veveriţa simte cum nodul de amărăciune pe care-l simţea încă de dimineaţă, când s-a despărţit de părinţii ei, se dezleagă, transformându-se    într-un şuvoi de lacrimi care curg din ochişorii mari şi trişti:

- Doamna Ursulica, eu nu sunt o veveriţă neprietenoasă, doar că… doar că…

- Doar că ce, draga mea Riţa?

- Doar că mingea asta a mea roşie miroase exact ca mămica mea şi-mi este foarte, foarte greu să mă despart de mingea mea, de mămica mea şi de mirosul ei. Am nevoie să o simt pe mama lângă mine, pentru că pe ea o iubesc cel mai mult  şi n-am să plec de lângă ea niciodată.

            Înduioşată de plânsul micului pui din faţa ei, doamna Ursulica îl strânge în braţe şi-i şopteşte încetişor:

- Imaginează-ţi viaţa ca pe un coş mare-mare, plin cu mingi colorate. Prima şi cea mai importantă minge este cea roşie, de la mămica ta. Această minge va rămâne mereu acolo, nimeni nu ţi-o poate lua.  Pe lângă ea, vei mai primi şi alte mingi, de diferite culori, de la cei care vor vrea să facă parte din viaţa ta. Fiecare minge colorată înseamnă un prieten câştigat. Primeşte prietenia celorlalţi atunci când ţi se oferă şi nu te teme că vei pierde vreodată iubirea mămicii tale. Umple-ţi coşul cu cât mai multe mingi şi vei vedea cât e de bine. Poftim, îţi dăruiesc o minge în culorile curcubeului, care să-ţi amintească de mine şi de sfaturile mele.

            Riţa îşi şterge lacrimile şi priveşte cu uimire mingea primită în dar de la educatoarea ei:

- Doamna Ursulica, asta înseamnă că iubirea nu este doar mingea roşie, de la mămica mea?

- Draga mea, iubirea este tot coşul cu mingi colorate. “

            Crăciun fericit, dragilor!

CE VOR FEMEILE?

Sunt femeie şi sunt aproape convinsă că feminitatea mea este defectă, pentru că nu înţeleg femeile. Câteodată am impresia că mă mişc prin lumea asta ca pe o gheaţă subţire, care pârâie, riscând să pocnească la următorul pas.

Nu cedez uşor, aşa că mi-am propus să învăţ. Lucrez zilnic cu femei. Nu, nu mă refer la femeile adulte, ci la cele mititele, aflate în fază incipientă. Am ocazia să observ feminitatea la debutul ei, când arată ca un pui mic şi pufos şi încă nu s-a transformat în balaur. O ştiţi pe Daenerys Targaryen? Mama dragonilor? Urzeala tronurilor? Da, aia cu părul alb. Feminitatea e ca dragonii ei: când erau mititei erau aşa de drăgălaşi şi încă nu scuipau flăcări. Îţi venea să-i guguleşti,        să-i acoperi cu o păturică pufoasă şi să le cânţi cântece de leagăn. Acum au crescut şi pârjolesc tot în jurul lor, la o comandă simplă: “Dracarys, ficiori!”. Cam cum rezolvă femeia problema când bărbatul n-are disponibilitate să meargă la shopping.

Să începem aşadar cercetarea.

Pornim de la următoarea ipoteză: FEMEILE VOR SĂ FIE FRUMOASE, DEŞTEPTE, BOGATE ŞI ADMIRATE. Nu neapărat în ordinea asta, fiindcă prioritizarea e o chestiune personală.

Imaginaţi-vă o zi la grădiniţă. Ştiu că vă e greu să vă imaginaţi singuri cu aproape treizeci de copii. Pentru mine nu e greu, pentru că mi-am dezvoltat o vedere şi un auz stroboscopice. Practic, sunt o bilă stroboscopică umană.

Urlete. Vine ea la mine. Muci, lacrimi, păr răvăşit. “ Eeeeee aaaaa iiiiii că nuuuuuuu aaaiiiii enaaaaa meaaaa!!!!!! Îîîîîîîîîî, aaaaa!”. Încerc să o liniştesc. Nu se linişteşte. Zic: “Nu mai plânge, că nu înţeleg ce spui.” Se opreşte uimită şi se uită la mine cu privirea aceea de “orice-femeie-normală-ar-înţelege-ce-spun”. Pe tonul cel mai firesc şi calm declară:

- Ea a zis că nu mai vrea să fie prietena mea.

- De ce nu mai vrea?

- Că-s urâtă.

Răspunsul meu logic este o întrebare:

- Tu te simţi urâtă?

- (nas roşu, sprânceană ridicată, buze ţuguiate): Nuuuuuu, nu-s urâtă.

- Atunci nu trebuie să te superi. Eşti frumoasă şi gata. Caz încheiat, copil fericit, prietenie reluată.

Încercaţi acum să vă imaginaţi că o femeie i-ar spune alteia că-i urâtă. Aşa ceva nu mai este posibil, de când cu body positivity.

A cumpărat Amalia tocmai din Germania “Istoria frumosului”, o carte îngrijită de Umberto Eco. Am răsfoit cartea superbă cu mare grijă şi mi-am umplut ochii şi mintea de frumos. La un moment dat am rămas blocată la o pagină cu portretul reginei Jane Seymour, cea de-a treia soţie a regelui Henric al VIII-lea. I-am zis Amaliei: “Ăsta a fost căsătorit cu Marin Moraru înainte să se reîncarneze în actor român.”. Standardele de frumuseţe de atunci nu se pupă cu cele de acum, nici cu cele de acum cincizeci de ani. În materie de frumuseţe totul e relativ, aşa că a-i spune unei femei că este frumoasă sau urâtă sau aşa-şi-aşa ţine de cât de tare vrei să-i gâdili orgoliul sau de cât de multe avantaje îţi doreşti de la relaţia cu femeia respectivă.

Până una-alta, ar trebui să deschidem bine ochii la ce se întâmplă în lumea bărbaţilor. Ieri, la intrarea în mall, am văzut un bărbat între două vârste, chel, cu picioarele mai epilate decât ale mele şi cu un ditamai tatuajul pe gambă. Nici măcar nu am mai fost uimită, credeţi-mă. Am trecut printre rafturile raionului cu produse cosmetice pentru bărbaţi şi am văzut o imagine cu o reclamă la aparate de bărbierit. Aparatele de bărbierit nu se mai folosesc pentru îndepărtarea pilozităţii faciale, ci pentru bărbieritul părului de pe piept. Am trecut mai departe, gândindu-mă că sunt un dinozaur. Fiică-mea s-a amuzat văzând reclama, eu m-am simţit uşor tristă.

Femeile vor să fie deştepte.

Există multe cărţi care învaţă femeile să fie deştepte. Mie mi-a fost recomandată, de către o femeie care mi-a făcut o primă impresie foarte bună, o carte cu titlul “Femei care iubesc prea mult”. Bestseller. Multe ediţii, traduse în toate limbile pământului. Am început să o citesc. M-am oprit la pagina cincizeci, am închis cartea şi am abandonat-o. Poate că nu-mi doresc să fiu atât de deşteaptă ca femeile povestite în carte . Femei nefericite, prinse în relaţii toxice, cu bărbaţi nasoi.

Psiholoaga, autoare a cărţii, prezintă situaţia femeilor care aleg să-şi iubească partenerii cu bune şi cu rele ca pe nişte victime ale propriei copilării, acestea alegând să rămână în continuare victime ale unor relaţii adulte.

Ce se poate învăţa dintr-o asemenea carte? Păi femeile învaţă că-şi pot trimite dracului bărbaţii dacă relaţia cu ei nu le mai satisface. Nu au obligaţia să-i susţină în momentele grele din viaţa lor, au tot dreptul să-i abandoneze pe defecţi, dat fiind faptul că avem o singură viaţă de trăit şi că s-au născut pe pământ o droaie de alţi bărbaţi drăguţi, cumsecade, blânzi, bogaţi, epilaţi şi cu latura feminină suficient de dezvoltată cât să ne asigure un trai în doi echilibrat şi îndestulat până când moartea sau altcineva ne va despărţi.

Îmi dau seama că există o întreagă literatură de deşteptare a femeilor. Mă uit în jur şi mă gândesc că, aşa cum au dispărut frigotehniştii care vin acasă să repare frigiderul stricat, dispar şi femeile care aleg să repare o căsnicie cu hopuri. Ele aleg calea eliberării matrimoniale,  financiare şi emoţionale.

De ce nu se mai căsătoresc oamenii? De ce nu rezistă căsniciile? De ce se nasc atât de mulţi copii care au părinţi cu domicilii diferite? De ce nu mai este important ca mama, tata şi copilul să stea seara împreună la masă şi să se plictisească sau să râdă împreună? Răspunsul nu este simplu şi nu caut să-l găsesc. Constatarea că familia nu mai este cea cu care eram eu obişnuită în copilărie, însă, mă întristează.

De un lucru sunt  sigură: ca femeie, nu le poţi avea pe toate. Nici ca bărbat, dar asta-i altă discuţie.

Viaţa în doi este posibilă doar dacă arta compromisului şi a acceptării reciproce este prezentă. Până la urmă, nu este nevoie să cheltuim o coşarcă de bani pe cărţi proaste sau foarte proaste din care să extragem aşa-zise adevăruri. Liberul nostru arbitru ar trebui să fie singurul care să ne ajute să discernem, să prioritizăm şi să ne punem ordine în gânduri. Viaţa nu este simplă şi noi, femeile, avem obiceiul să gândim enorm şi să simţim monstruos. Trăim într-o lume în care suntem fiice, soţii, mame şi aducătoare de bani în casă. Jonglăm cu toate rolurile care ni s-au hărăzit sau pe care le-am ales şi, de multe ori, trebuie să alegem. Ni se cere să fim deştepte şi puternice. Ni se induce ideea că trebuie să ne gândim prima dată la noi şi apoi la ceilalţi. Nu trebuie să ne arătăm emoţiile şi slăbiciunile, că ne ia mama dracului şi suntem trimise la coada rândului de femei de succes.

Dacă avem de plâns, s-o facem ascunse în baie, în timp ce ne epilăm picioarele sau pensăm sprâncenele. A doua zi să răsărim fericite şi tonice, răspândind energii pozitive şi putere, multă putere.

Eu sunt o proastă.

În momentele de plâns cu lacrimi, muci şi răgete înfundate, de animal rănit, am nevoie de umărul lui Gabi. De treizeci de ani am nevoie de umărul lui. Îi analizez defectele, mă cert cu el ori de câte ori am eu chef, dar niciodată, nici măcar puţin, nu am simţit nevoia să-l părăsesc. Nu-i bărbatul ideal, aşa cum nici eu nu sunt femeia perfectă, dar  doi defecţi pot construi împreună o relaţie demodată, în care să trăiască fericiţi până când doar moartea îi poate despărţi.

Vorba Amaliei când se uită uneori la noi şi zâmbeşte aşa cum numai ea ştie: “ Doi proşti!”

Baţi câmpii cu graţie!

Mi-au plăcut dintotdeauna poveştile. Ele mi-au fost cele mai bune prietene în momentele bune şi în momentele mai puţin bune. Despre oameni nu pot afirma acelaşi lucru. Cred că este vina mea: am abordat relaţiile de prietenie cu o oarecare nesiguranţă,    nearogându-mi niciun drept , neemiţând nicio pretenţie. Am lăsat să vină către mine toate întâmplările care fac parte din caleidoscopul unei prietenii, fără a-mi propune să rămân , într-un final, în câştig.

Din copilărie mi-l amintesc doar pe tata citindu-mi “Heidi, fetiţa munţilor” dintr-o carte cu coperţi albastre, fără imagini. Era momentul nostru de singurătate din fiecare seară. După ce s-a terminat povestea, am rămas pe cont propriu.

Am fost nevoită să creez poveşti noi, în capul ăsta nătâng al meu. Erau despre zâne şi despre căpcăuni, despre prinţi şi pisoi, despre natură, despre lucruri pe care mi le închipuiam.

Învăţătoarea mea m-a încurajat mereu să scriu, îmi recomandase chiar să păstrez un vocabular pentru “expresii frumoase”. Mi-aduc aminte de expresia “nori efemeri” pe care o caligrafiasem încet, cu limba scoasă din gură, atât de mult îmi plăcuse. Rotunjisem literele ca pe nişte prăjiturele colorate, cu moţ de frişcă.

Diriginta, profesoară de română, a fost de asemenea mulţumită de talentul meu.

Îmi amintesc de o compunere despre aventurile domnului Goe după sosirea la Bucureşti. A fost un bun exerciţiu de imaginaţie. Mi-a ieşit compunerea din prima încercare, corecturile nu au mai fost necesare şi râsetele colegilor au fost dovada că domnul meu Goe a avut succes.

Băteam câmpii cu graţie, după cum obişnuia să-mi spună mama. Scriam şi poezii, dar ele au apărut mai târzior, când au început să mă podidească pubertatea iar, mai apoi, adolescenţa. A fost crunt, ce să vă spun... Iubiri neîmpărtăşite, trup chinuit de hormoni, lipsa garderobei, complexe de inferioritate resimţite dureros în urma replicilor răutăcioase ale unuia sau altuia. Vă zic: dacă aveţi de gând să atacaţi un adolescent care, oricum e puţin nebun, conform cercetărilor în domeniu, puneţi mai bine mâna pe un hârleţ şi săpaţi grădina din faţa casei sau a blocului.

Despănuşam păpuşoiul la muncile agricole de toamnă şi vorbeam cu profesoara de română despre “Enigma Otiliei”, romanul meu preferat la acea vreme.

Citeam orice carte îmi pica în mână, oricât de plictisitoare ar fi fost. Comentariile literare mi le scriam singură şi le dădeam mai departe, la copiat.

Anii de liceu au trecut cu greu, poveştile din capul meu s-au estompat sub tonele de culegeri de matematică şi de fizică. Nu am mai scris nimic, nu am mai bătut câmpii, fiindcă mă bătea soarta pe mine.

Proful de fizică i-a spus mamei cândva că-s cam tâmpită, dar nu trebuie să se îngrijoreze, că s-o găsi vreun tractorist prin Rădăuţi să mă ia de nevastă. Mi-a prevestit o viaţă de stat la cratiţă şi de născut o coşarcă de copii.

Proful de fizică n-are de unde să ştie că nu m-am măritat cu un tractorist, ci cu un om pe care-l iubesc, de vreo treizeci de ani încoace, tot mai mult pe zi ce trece. Culmea este că proful de fizică l-a cunoscut pe omul ăsta drag, fiindcă i-a fost elev. L-a tratat cu acelaşi sictir. Viaţa e ciudată uneori: din două rebuturi, doi rataţi fără pedigree, răsare o fiinţă nouă, capabilă să-i întreacă în toate privinţele pe toţi denigratorii, dându-le clasă cu zâmbetul pe buze.

La final de liceu mă gândeam la facultatea de filologie, cum îi spunea pe atunci. Nu am primit acordul de la conducătoarea vieţii mele.      M-am pornit cu valiza în mână să mă fac economist. Au urmat alţi trei ani de bilanţuri contabile şi de statistici care-mi rânjeau răutăcioase dintre paginile cursurilor.

Am devenit adult, a trebuit să muncesc. Poveştile şi-au făcut , din nou, loc în viaţa mea, când am început să compun lungi şi frumoase scrisori comerciale către partenerii de afaceri ai firmei unde lucram. Este adevărat că scrisorile mele aveau cel mai mare succes la austrieci, o naţie bonvivantă prin definiţie. Însăilam scrisorele frumoase, menite să-i înduplece să amâne termene de livrare sau să accepte preţuri mai mari pentru produsele executate în firma unde lucram. A fost frumos, mai ales că, atunci când mergeam în delegaţii de lucru pe la firmele partenere, mă primeau oamenii cu zâmbetul pe buze şi cu braţele deschise. Nu ştiu dacă ştiţi, dar e foarte greu să-l faci pe un neamţ care-ţi datorează bani pentru munca prestată să zâmbească. Eu am făcut-o.

Următoarea etapă a vieţii mele mi-a deschis larg de tot porţile către lumea poveştilor: m-am făcut educatoare cu acte în regulă şi cu diplomă de licenţă.

Am ajuns, în sfârşit, acasă!

La început, inventam poveşti menite să-i liniştească pe piticoţi. Apoi m-am gândit că ar putea să înveţe una-alta din poveştile mele. Le povesteam câte-n lună şi în stele. Îmi plăceau clipirile alea de ochişori atenţi. Îmi plăcea simplitatea cuvintelor pe care le însăilam. Îmi plăcea chiar şi izolarea noastră, rupţi fiind oarecum de ce se petrecea dincolo de uşa închisă a grupei.

Unele poveşti mi-au fost publicate. N-am primit nicio para chioară pentru asta, editura considerând probabil că-mi face o favoare publicând ce am imaginat eu în timp ce băteam câmpii cu graţie. E bine şi aşa: n-am fost niciodată bogată în bani şi nici n-am să fiu vreodată.

Alaltăieri am primit însă confirmarea că poveştile scrise de mine sunt băgate în seamă de cineva foarte important pentru sufletul meu. Este vorba despre o persoană care mi-a fost dascăl în timpul facultăţii. A vorbit frumos despre poveştile mele şi despre felul în care le folosesc. Mi-a dat senzaţia că n-am trăit şi muncit degeaba pină în momentul ăsta al vieţii mele. Am ajuns acasă, m-am gândit la vorbele ei şi mi-a venit să plâng: am 45 de ani şi graţia cu care am bătut câmpii până acum a fost observată.

Dacă sunteţi părinţi de copii şi citiţi poveste asta a mea, luaţi aminte la ce vă spun: nu-l lăsaţi pe amărât să se irosească o jumătate din viaţă , staţi pe lângă el şi ajutaţi-l să bată câmpii cum ştie el mai bine, pentru că nu v-aţi făcut părinţi de proiect personal, ci v-aţi făcut părinţi de OM liber în cuget şi simţiri.