Trei portocale

Pentru a nu fi acuzată că fac apologia comunismului, am a depăna şi câteva amintiri mai puţin plăcute.

          Alimentele de bază puteau fi cumpărate doar pe bază de cartelă, după cum ştiţi cu toţii. Stăteam la cozi de ni se lungeau urechile: coadă la tacâmuri de pui, coadă la ulei de rapiţă, coadă la parizer, ouă, unt, zahăr...

          Se întâmpla să fim fericiţi când aveam în frigider câteva ouă şi în cămară câteva barabule (cartofi). Seara mâncam cartofi prăjiţi cu ochiuri şi ni se părea un adevărat festin.

          Uneori mergeam în vizită pe la case unde se mânca şuncă de Praga sau se prăjeau muşchiuleţi de porc. Le iubeam pe mamele acelea care mă invitau să rămân la masă!

          Calimera se schimba însă iarna, când la cofetărie “se băgau” portocale. Ele se vindeau la pungă: trei portocale într-o punguţă transparentă, legată cu o aţă. Pentru nimic în lume nu ţi se vindeau două punguţe deodată. De bună voie şi nesiliţi de nimeni stătem de  două-trei ori la coadă, pe un ger cumplit, ca să plecăm acasă cu o cantitate satisfăcătoare de delicii.

          Îl ştiţi pe Scrat, veveriţoiul isteric din “Ice Age”? Am trecut şi eu în copilăria mea printr-un episod “Scrat în raiul ghindelor”. Mama mă luase cu ea într-o vizită la o tovarăşă  cadru de nădejde din orăşelul nostru. Amărâta locuia – încă mai locuieşte-  într-o vilă enormă din buricul târgului. Intru, zic “săru’mâna” şi mă blochez: lângă uşa de  intrare trona o imensitate de ladă plină cu portocale. Am crezut că am înnebunit, pentru că nici nu-mi putusem vreodată imagina cum ar arăta atâtea portocale puse grămadă. Probabil că-mi ieşiseră ochii din cap, pentru că  s-a uitat la mine ca la un cerşetor şi m-a întrebat dacă vreau portocale.  Am dat din cap că “da”. S-a aplecat tacticos şi... mi-a dat trei portocale, zâmbind mărinimos.

          Pierdem săptămâni, poate chiar luni din viaţă stând în faţa standurilor din hypermarketuri, luând decizii: ce marcă de pastă de dinţi, ce detergent de vase, ce ciocolată , ce pâine, ce mezeluri.

          Când îmi striga mama de la balcon “ Du-te la coadă la pâine şi să nu-mi vii acasă fără ea !”, se referea bineînţeles la singura pâine existentă, cea intermediară, care se acrea de dimineaţă până seara. Dacă aveam noroc să ajung la rând pe când ajungea un nou transport de pâine, o cumpăram caldă şi scobeam jumătate din miez până ajungeam acasă. Mi-o căpătam de la mama ( “ Ce faci dragă, eşti şoarece ?!”) însă mă simţeam fericită şi cu burta plină.

          Soţul meu nu e fericit când cumpăr câteva grame de parizer pe care-l mănânc cu pâne şi muştar. Dragul de el m-ar hrăni cu mezelurile cele mai fine şi nu pricepe de ce ţin neapărat să consum “porcării”. E răzbunarea mea pentru anii din copilărie şi adolescenţă, când nici măcar porcăriile astea nu-mi ajungeau în stomac.

          N-am să  uit cum biata mama a trebuit să mă trimită într-o toamnă la muncile câmpului cu două felii de pâine unse cu muştar şi atât. Mai mult nu se putea. Îmi ghiorăiau maţele după o tură serioasă de desfăcat porumb şi m-am aşezat alături de ceilalţi să-mi mănânc pacheţelul. Avea un gust oribil şi eu trăgeam cu ochiul la cea de alături, care avea pâine cu unt şi cu şuncă. Nici măcar nu mi-a fost ciudă pe ea, pentru că-mi căutasem în minte tot felul de gânduri pozitive. Singurul meu gând liniştitor a fost: “Poate că are mâncare mai bună, dar e mai grasă decât mine!”.