“ Mai dă-mi!”

Azi eram în sala de mese cu copiii şi mă jucam, făcând schimburi de priviri şmechereşti , cu un pitic de grupă mică. Îl cheamă Cristi şi are o faţă foarte comică. Mă distrez doar uitându-mă la el. În general, am aplecare către copiii poznaşi, după principiul  “Şi pe ei trebuie să-i iubească cineva.” El este unul din categoria cu pricina.

          Adulţii au tendinţa de a se ataşa mai degrabă de copiii liniştiţi, previzibili, care nu fac probleme. Mie-mi plac mai mult ceilalţi, pentru că prin crearea unei relaţii de încredere cu un asemenea copil simt că mi-am atins unul dintre scopurile pentru care mi-am ales meseria.

          Cristi nu mănâncă singur, nu pentru că nu poate, ci pentru că nu doreşte dumnealui. Azi stătea la masă şi nu făcea altceva decât să-i deranjeze pe ceilalţi. Am început noi, educatoarele şi îngrijitoarele să-l hrănim. El atârna peste spătarul scaunului ca un paşă.

          La final, a ochit pe masa cu blidele aduse de la bucătărie o bucată de prăjitură rămasă de la ziua de naştere a unui copil din grupa mea. Nu a spus nimic, doar s-a uitat la mine şi a deschis gura maaaaare- mare, ca un pui de vrabie. M-am întins discret şi i-am băgat o bucată mică de prăjitură în gură, ca să nu vadă ceilalţi copii. A mai făcut gestul de vreo două-trei ori, până n-am mai avut ce să-i dau. I-am făcut semn că “Gata! Nu mai este.” S-a ridicat de la masă, şi-a pus mâinile pe genunchii mei şi a întins gâtul să mă pupe. I-am dat obrazul la pupat. El şi-a pus mâna pe obrazul meu şi mi-a întors faţa. Pupicul care a urmat a fost plasat direct pe vârful nasului meu, aşa, ca o frişcă pe un tort.

          S-a întors la masă şi i-a ars o palmă unui băieţel de lângă el. L-am certat: “Dacă mai baţi, nu-ţi mai dau prăjitură.”. Replica a urmat scurt: “Ba o să dai!”

          Ştie pişicherul ce ştie...