Am fost
un copil fericit. Nu mi-am cunoscut
bunicii, am avut în schimb două bunicuţe aprige, care m-au iubit aşa cum numai bunicile de pe
vremuri îşi iubeau nepoţeii.
Rare
mi-au fost momentele de tristeţe şi dese cele de
fericire. Este adevărat că am fost o fetiţă foarte cuminte, o prinţesă din poveşti, uşor
miorlăită şi fără poftă de mâncare. În afară de
feluritele bucate pregătite şi de poveştile inventate sau nu, bunicuţele mele mai aveau o pasiune: să mă îmbrace cu cele
mai frumoase haine pomenite vreodată. Eu cred că s-au înţeles între ele, pentru că una dintre ele croia şi cosea iar cealaltă
tricota şi croşeta. Nu, nu cumpărau, chiar dacă ar fi fost mai simplu. Mă îmbrăcau
nu doar cu hăinuţele făcute cu mâinile lor, odată cu ele îmi dădeau şi o parte din
sufletul lor.
În după-amiezele
calde de vară mă strecuram în camera răcoroasă din casa bunicii, îmi aşezam
capul în poala ei şi mă lăsam gâdilată pe cap de capătul
bombat al andrelelor care lucrau harnice. Îmi spunea poveşti cu îngeraşi şi cu
bebeluşul Isus. Adormeam şi
visam iar la trezire zâmbetul ei era tot
acolo “ca să nu se sperie fetiţa...”.
Bunica
aceasta, pe numele ei din copilăria mea Oma Coca, este cea care mi-a sădit
partea sensibilă, ludică, ajutându-mă să-mi folosesc inima în deciziile luate în viaţă.
Despre
bunicuţa care-mi spunea
altfel de poveşti şi care m-a învăţat cum să-mi canalizez energiile negative către un scop bun, educând raţionalul din mine, am
să vă povestesc altădată.
Dulci si nepretuite amintiri.Fara ele n-am fi ce suntem astazi.Din pacate despre bunica mea imi amintesc ca nu eram printre preferatii ei.Noroc ca mi-am adorat parinti,mai ales pe tata ,pt. care eram o printesa .Locul bunicilor a fost luat in inima mea o sora de-a bunicii si sotul ei.
RăspundețiȘtergere