“Coliba unchiului Tom”

Era o toamnă mohorâtă şi eu eram bolnavă în pat. Nu-mi aduc aminte prin ce clasă eram, nici de ce fel de boală sufeream, dar ţin minte că până atunci citisem doar cărţi cu poze.

          Singură şi nesupravegheată fiind, am scotocit prin bibliotecă în căutare de cărţi. Am găsit ceva cu o copertă ciudată, din colecţia “Biblioteca pentru toţi”. Nu titlul m-a atras, ci rezonanţa cuvântului “ Tom”. Mi-a plăcut pur şi simplu.

          Am luat cartea în pat, m-am acoperit binişor şi am început s-o răsfoiesc. În momentul acela a început dezastrul: nişte muncitori au început să taie cu drujba plopii din faţa blocului. Plopii fuseseră acolo dintotdeauna, îmi dădeau umbră când era prea cald, culoare în zilele gri şi foşnet liniştitor când îmi era frică în întuneric.

          M-am decis să fiu nefericită . Dădeam rând pe rând paginile şi mă cufundam tot mai mult în lumea lui Tom. Nu înţelegeam eu chiar tot ce se petrecea, pentru că habar nu aveam de istoria Americii, de sclavagism sau de Războiul de secesiune, aşa că m-am concentrat exclusiv pe dramele trăite de personajele principale. Vedeam cu ochii minţii ceea ce era suficient de amănunţit descris, încercam să-mi imaginez ceea ce era doar creionat şi sufeream până în vârful degetelor atunci când era cazul.

          Aţi fost vreodată într-atât de trişti încât să vă doară până în vârful degetelor? Eu am fost de multe ori. Spre deosebire de alţii, eu pot aşadar să-mi localizez exact în timp prima depresie din lungul şir care a urmat: atunci când au tăiat plopii şi unchiul Tom a fost vândut.

          Ulterior acestei experienţe am mai citit multe, multe cărţi care m-au fascinat, însă “Coliba unchiului Tom” a rămas prima carte care mi-a atins cu adevărat sufletul.