În urmă cu vreo doi ani am participat la o şcoală de
vară, în calitate de cursant. La începutul unui curs a fost aplicată “Tehnica
viselor”: a trebuit să închidem ochii, lăsându-ne purtaţi prin vis de cuvintele
profesoarei. Tema aleasă de aceasta a fost “Şcoala copilăriei mele”. Nu ştiam că asemenea amintiri se lasă cu noduri
în gât şi lacrimi în ochi.
M-am ascuns, ruşinată de slăbiciunea mea, mi-am şters ochii şi am continuat.
Ca să
aflaţi de ce mi-e dor de
şcoala mea, am să vă povestesc cum arăta ea în anii ’80, când a fost dată în folosinţă.
Este o
şcoală construită de comunişti, dar trebuie să recunosc că cine a conceput
proiectul nu şi-a bătut joc de noi: din perspectiva mea, de copil, pot afirma
că spaţiile erau generoase,
nu lipsea nimic din laboratoare şi curăţenia era impecabilă. Pe holuri existau în dreptul fiecărei clase
dulăpioare pentru încălţămintea de exterior.
Aveam voie să intrăm în clasă doar cu papuci de casă. Existau mochete peste
tot, băncile cu câte două locuri erau
comode, cu pernuţe din burete şi cu
huse de culoare verde închis iar băile miroseau a dezinfectant. Prin toată
şcoala erau răspândite ghivece cu
flori şi nu era niciodată frig, nici chiar când afară era un ger de crăpau pietrele. Locuinţele noastre erau peşteri de gheaţă, dar la şcoală era mereu cald şi bine.
La
finele anului şcolar aduceam de acasă glasspapier şi raşchetam parchetul,
fiecare în clasa lui. Omul de serviciu lustruia mai apoi suprafeţele cu ceară şi cu “Petrosin”. Mamă, mamă, ce mai
mirosea şcoala noastră în ultimele zile de şcoală!
Pauzele
mari ni le petreceam obligatoriu în curtea şcolii, fără comentarii că “a zis
mama să mă lăsaţi în clasă, că mă
doare capul, burta, gâtul, etc...”. Dacă
eram bolnavi mergeam acasă, dar trebuia să fim betegi de-adevăratelea ca să
putem lipsi de la ore. Nici părinţii şi nici doctorii nu încurajau “chiulul de relaxare”, cu toate că
aveam ore inclusiv sâmbăta. Învăţătura era o chestiune
serioasă şi nu i-ar fi trecut nimănui prin cap să treacă peste cuvântul învăţătorului sau al profesorului.
Şcoala mai are , în afară de curte, un teren de sport care iarna era transformat
în patinoar şi o sală de sport
mare, unde erau organizate tot felul de activităţi.
Ne
jucam prin curte , supravegheaţi în permanenţă de profesori. Pe vremea aceea nu existau accidente,
bătăi, fumat în curtea şcolii, bullying, competiţie de ţoale sau bijuterii
sau de maşini din care coborau elevii la poarta şcolii. Desigur că existau
familii înstărite şi atunci, dar bunăstarea era afişată strict în afara şcolii.
Singurele
complexe de inferioritate puteau fi cauzate de note. Era de la sine înţeles că un elev care avea mereu note slabe era
catalogat drept “prost”, indiferent dacă era leneş sau nu-l ducea capul. DAR, în
ciuda etichetărilor relativ dure, exista la vremea aceea şi interesul
profesorilor de a-i ajuta pe aceşti “proşti”: după-masa se organizau de regulă
lecţii de recapitulare şi
fixare a cunoştinţelor, netrecându-se prin materie ca vodă prin lobodă. O altă metodă
era “tutela”: un elev cu note bune primea în grijă pe câte unul care avea nevoie de ajutor. După ore trebuia
să le explicăm celor de lângă noi lecţia predată, avantajele fiind duble: noi, ăştia mai cu
glagorie în cap, pricepeam ce ni s-a predat fiindcă repetam, iar cei năpăstuiţi pricepeau fiindcă lecţia le era explicată de unul de-al lor, dispărând inhibiţia cauzată de un profesor prea sever.
Severitatea profesorilor
şi pretenţiile pe care le ridicau
s-au dovedit a fi bune pentru generaţia noastră. N-am întâlnit niciun coleg
de generaţie care să fi rămas cu
sechele psihice post-traumatice. Dimpotrivă: un procent covârşitor am reuşit să absolvim cel puţin o facultate ( pe vremea când admiterea era pe bază de examene, nu de dosare),
suntem oameni întregi la minte, cu coloană vertebrală şi cu suficientă informaţie în cap, cât să nu ne facem de ruşine într-o discuţie. Vorbim limba română fără să o pocim, nu
ne este ruşine să folosim cratima, salutăm atunci când trebuie şi cunoaştem suficientă matematică, fizică,
engleză sau geografie, cât să le explicăm şi
copiilor noştri. Asta a fost şcoala de modă veche, comunistă: ne-a
cultivat aviditatea pentru cunoaştere şi
respectul faţă de cei care-şi omorau
creierul şi plămânii în faţa clasei, în încercarea de a ne educa şi învăţa.
Noi, cei
care am absolvit liceul prin ‘90-’91, suntem ultimii “îndoctrinaţi” ai naţiei şi atmosfera de
atunci din şcolile româneşti nu va mai fi
niciodată aceeaşi. Acum suntem cu adevărat liberi. “Şi ce-i cu asta?” o să mă întrebaţi. Mai nimic...
Abia finalul invita la reflectii.Cine a inteles,bine cine nu,Dumnezeu cu mila.Eu nu regret nimic decat varsta ,dar mai ales speranta.Din amandoua aveam din plin,azi s-au risipit amandoua.
RăspundețiȘtergere1.:-) Varsta nu se risipeste ci se imbogateste :-)
Ștergere2. Speranta exista intotdeauna - fara ea ne uscam
3. Un weekend placut!!!
Perfect de accord - asa a fost si noi suntem dovezile...
RăspundețiȘtergereCred că unul din neajunsurile mari ale şcolii de azi - vorbesc de Israel dar e lucrul e probabil aplicabil şi în România - e lipsa unui curriculum uniform şi obligatoriu. Există câteva (puţine) materii obligatorii pentru bac, restul e la alegerea elevului, în funcţie de ceea ce oferă şcoala. Aşa se face că elevi ai unor şcoli bune pot, dacă doresc, să absolve şcoala fără a fi luat o lecţie serioasă de fizică sau de chimie.
RăspundețiȘtergereApreciez mult faptul că elevii sunt încurajaţi de mici să gândească, dar din păcate li se dau ca subiecte de gândire frânturi şi crâmpeie, fără să li se ofere un cadru. Poate ideea e bună, poate că intenţia ei e să-şi construiască singurii acest cadru, dar câţi o vor face? Foarte puţini.
Din perspectivele mele de fosta eleva dar si de mama, consider ca marea problema a invatamantului romanesc sunt multiplele schimbari petrecute de la un ministru la altul. Fiecare diriguitor a dorit sa-si puna propria amprenta , rezultatul fiind o "cocomarla" ciudata, care se vrea sa semene cu ce vedem in alte tari, fara a se plia insa pe profilul profesorului si al elevului roman. Asa-zisa "relaxare" a condus, pana la urma, la rezultate dezastruoase dimpreuna cu schimbarea mentalitatii tuturor celor implicati in ceea ce priveste actul de educatie. Copiii nu numai ca nu sunt incurajati sa invete de-adevaratelea, sistematic, dar nu sunt nici invatati cum sa invete eficient.
Ștergere