Dacă tot am început sa vă povestesc despre locurile mele de muncă, ţin
neapărat să-mi aduc aminte şi de cel de-al doilea loc de muncă al meu.
Am
plecat aşadar de la casa de schimb valutar şi am început, cu traista-n băţ,
să-mi caut un alt loc. Norocul meu a fost că am aflat în timp util că la o
cooperativă meşteşugărească se caută secretară vorbitoare de germană. Fără
niciun fel de speranţe m-am prezentat la interviul de angajare. Ţin minte că a
trebuit să traduc din română în germană un text scurt, ceva scrisoare adresată
partenerilor de afaceri. În cooperativa respectivă se produceau în serie haine
pentru femei. Se derulau contracte cu
Germania, Elveţia şi cu Austria.
La
vârsta pe care o aveam nu aveam cunoştinţe de germană scris-citit. Vorbeam bine, fluent, dar habar nu aveam de scris, cât
despre corespondenţa comercială... nu cred că vreau să vă spun nimic. Una dintre sarcinile mele de serviciu era traducerea
documentaţiei tehnice. Tighele, tivuri, şteiuri, cusături de toate felurile-
eram terorizată şi mă durea stomacul de frică.
Dragii
mei, am avut un noroc enorm şi în perioada aceea a vieţii mele astrele s-au
aliniat exact cum trebuia. Am fost angajată pe baza discuţiei pe care am
purtat-o în ziua interviului cu patronul unei firme din Viena, care s-a
declarat încântat de conversaţia avută cu mine, comunicându-i şi viitorului meu
şef impresia pe care i-am lăsat-o. Plâng
destul de greu, dar amintirile pe care le am din acele vremuri îmi provoacă
oleacă de nostalgie plângăcioasă.
Oamenii
cu care am lucrat în următorii zece ani ai vieţii mele erau diametral opuşi
celor cu care am avut de-a face în primul meu an de om al muncii.
În
toată cooperativa respectivă , care în afară de personalul TESA număra vreo
trei sute de muncitori, exista cred o singură persoană cu studii superioare.
Ceilalţi erau absolvenţi de şcoli profesionale. Maiştri, şefi de secţie,
muncitori, toţi erau calificaţi în meseria de croitor. Până şi şeful meu era
croitor. Un om în vârstă, care n-a uitat niciodată de unde a plecat. Funcţia pe
care o avea le-o datora muncitorilor, pentru că era ales în funcţie de ei, nu
era numit de altcineva. O să încerc să nu-l idealizez, pentru că a avut şi el
păcatele lui, dar o să-l descriu din perspectiva mea subiectivă, pentru că aşa
mi se pare cinstit faţă de el.
Domnul
C. nu era o persoană fină, era chiar destul de direct şi niţel grobian când
situaţia o impunea. Era însă extraordinar de cinstit faţă de noi şi nu era
deloc zgârcit în a ne lăuda când meritam. La început, a fost puţin cam rezervat
şi sceptic în ceea ce mă priveşte. Eram chiar mai tânără decât copiii lui, o
“fătucă” habarnistă şi speriată de bombe. Nu aveam voie să greşesc nici măcar
cu o virgulă textele pe care mi le dădea la tradus, bătut la maşină şi transmis
prin fax. Nu prea aveam voie să-mi exprim părerile personale. Nu aveam voie
să comentez în timpul şedinţelor. Trebuia să tac şi să bag la cap. Aşa am şi făcut. Am tăcut o perioadă destul de lungă. Am pus mâna pe dosarele vechi şi am învăţat termeni de
specialitate. Aş putea traduce chiar şi acum, după atâţia ani, orice
documentaţie tehnică din domeniul industriei uşoare. Am citit toate dosarele de corespondenţă. Stăteam acasă seri la rând,
citind, luându-mi notiţe, exersând, învăţând să mă exprim corect în scris. Mi-a
fost foarte greu, nu vreau să vă mint, dar cu atât mai mândră m-am simţit de
fiecare dată când partenerii străini mă tratau de la egal la egal.
Au
fost momente de criză, în care în producţie apăreau erori şi întârzieri.
Imaginaţi-vă că o greşeală de 1 centimetru în sala de croi dădea peste cap un
lot întreg de vreo 5-6.000 de fuste sau de jachete. O setare greşită a
maşinilor de tighelit putea compromite 4.000 de pantaloni. Tehnicienii străini
le transmiteau firmelor-mamă problemele apărute. Se lăsa cu sancţiuni, cu nervi şi cu stres. Cei din
străinătate refuzau să plătească facturile emise de noi, pe motiv de
neconcordanţă a produselor cu specificaţiile tehnice. Discutăm despre sume
foarte mari, de ordinul câtorva mii sau chiar zeci de mii de mărci sau de euro.
Salariile muncitorilor erau plătite din banii respectivi.
Se lucra în două schimburi, uneori se lucra şi noaptea, alteori se prelungea
lucrul pînă sâmbătă, daca termenele de livrare o impuneau. Oamenii munceau mult, dar salariile erau pe măsura
eforturilor lor. Uneori se plăteau şi premii motivante.
Revenind
la momentele de criză: şeful meu de atunci nu accepta şi pace ca facturile să
nu fie plătite, chiar dacă existau reclamaţii. Se certa cu străinii, încerca să
le explice că greşeli au existat de ambele părţi, că muncitoarea de la maşina
de cusut nu-i vinovată pentru că că nu ştiu cine din Germania a greşit o cifră
în documentaţie. Se certa cu nemţii ca la uşa cortului, prefera să-şi asume o
parte din vină, făcea tot posibilul să scoată banii, ca să poată fi plătite
salariile muncitoarelor obosite şi încercănate de atâta muncă. Şeful meu de pe atunci nu striga niciodată la muncitori. Îi aduna uneori
pe şefii de secţie în biroul lui şi le mai trăgea câte o săpuneală, dar nu le
tăia din salarii, nu-i sancţiona, nu-i retrograda. La finalul şedinţelor erau
cu toţii împăcaţi , cu “mea culpele” făcute, pregătiţi să se reapuce de lucru.
Trebuie să recunosc că admir mult stilul ăsta tranşant, scurt, de a rezolva
problemele. Omul simplu nu-şi pierde vremea filosofând prea mult, prelungind agonia
unei tensiuni ivite, completându-şi lista neagră cu numele celor cărora urmează
să le poarte pică încă vreo sută de ani de aici încolo. Omul simplu bate cu
pumnul în masă, zice ce are de zis, după care revine la sentimentele iniţiale
nealterate.
Am
învăţat multe de la şeful meu, dar şi de la colaboratorii din străinătate. Am
învăţat să-mi păstrez respectul faţă de oameni chiar şi în situaţii-limită. Am
învăţat că o croitoreasă cu opt clase de şcoală primară poate fi o mare doamnă,
dacă este tratată ca o doamnă. Am învăţat că dacă vorbesc frumos cu oamenii
s-ar putea să am surpriza de a mi se răspunde la fel de frumos. Am învăţat că
orice problemă poate fi rezolvată pe cale amiabilă dacă există deschidere către
dialog. Am învăţat că munca cinstită este răsplătită pe măsură. Am învăţat că
există locuri în România în care oamenii lucrează precum nemţii: cu
conştiinciozitate, cu exactitate, cu dorinţa de a-şi mulţumi partenerii de
afaceri.
Da,
am avut noroc de data asta: am avut de la cine învăţa. Am învăţat să nu dau
vina pe alţii pentru eşecurile sau greşelile mele. Am învăţat să-mi casc ochii
şi urechile înainte de a-mi căsca gura. Am învăţat că străinii nu au niciun fel
de prejudecăţi faţă de români şi că mascarada din presă e o făcătură. Am
învăţat că a-ţi face bine munca pentru care eşti plătit presupune un consum
nervos şi fizic destul de mare.
Am
mai învăţat că greşeala este omenească şi niciunul dintre noi nu este scutit de
comiterea unor erori. Depinde însă de percepţia noastră, dar şi de reacţiile celor
din jur dacă ne punem ştreangul în jurul gâtului de ruşine sau dacă ne tragem o
palmă peste frunte, înjurăm scurt, cu nerv, după care ne reapucăm de muncă. În
cei zece ani cât am lucrat printre croitori mi-am tras câteva palme peste
frunte, dar uitându-mă în urmă constat cu zâmbetul pe buze că tare bine mi-au
mai prins...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu