PSIHOLOGIE

Toţi oamenii pe care-i cunosc sunt de acord cu următoarea afirmaţie: “Psihologii sunt foarte deştepţi.” Adevărul este că ai nevoie de o foarte mare deşteptăciune în cap pentru a putea să desluşeşti  mambo-jambo-urile din creierele oamenilor. Mai ai nevoie de răbdare, de o mare doză de empatie, de multă şcoală, de disponibilitate, de echilibru emoţional, de o canapeluţă pe care să şadă distruşii, de idei salvatoare, de urechi cu care să asculţi, de instrumente de lucru, de cărţi citite.

             Ca să fii un bun psiholog nu trebuie să zici multe, trebuie să asculţi multe. Ca să fiu sinceră, eu cunosc munca psihologilor prin prisma filmelor de la Hollywood. În filme câştigă ăia un purcoi de bani după ce stau câte o oră şi-i ascultă pe unii şi pe alţii  descărcându-şi sufletul de poverile acumulate de-a lungul vieţii. Unii descoperă care-i buba, alţii au nevoie de puţină hipnoză, alţii mai trebuie să vină.

             Ieşind însă din registrul comic, trebuie să vă destăinui un secret: mă pasionează psihologia. Da, mi-am descoperit o nouă pasiune, un nou hobby, un nou mod de a-mi ocupa timpul liber. De fapt, mi-am dat seama că am fost toată viaţa mea psiholog amator. În liceu mi-a spus un coleg de clasă că eu aş fi “femela confident”.    Dacă-mi citeşte blogul, o să se recunoască. Nu exista criză existenţială sau dezamăgire în iubire despre care să nu fiu informată. Aflam lucruri importante, de suflet, mi se povesteau o droaie de chestii de către o mulţime de oameni. Procesam un morman de informaţii zilnic iar seara eram de multe ori bulversată: ce naiba să fac eu cu atâtea informaţii???!!! Uitam să mă gândesc la propriile mele probleme: eram grasă, urâţică, ochelaristă, slaaaabă de tot la ştiinţele exacte, orfană de tată, aveam o mamă frumoasă, de un milion de ori mai frumoasă decât mine, bunică-mea mă înfunda cu chiftele, piure de cartofi şi tot felul de chestii nesănătoase, aveam vreo două prietene care uneori uitau de mine, nu aveam haine prea frumoase, noroc cu uniforma la şcoală, nu eram preferata niciunui profesor, nu mă mai puteam juca cu păpuşile că era ruşine, printr-a unşpea mă apucasem de fumat şi-mi era greaţă de la gustul ţigărilor, nu mergeam la chefuri sau discoteci, eram adolescentă şi lumea mea era un dezastru!

             Cu toate astea, eram psiholog. Până de curând nu aveam habar de ce mă aleg unii oameni să-mi zică lucruri. Eram uimită de ce mă caută unii când le e greu şi mă uită când începe să le fie bine. Uite d’aia: fiindcă-s bună când e naşpa şi-s naşpa când e bine. Să explic: oamenii care-mi vorbesc din tot sufletul şi-şi descarcă amarul în vremurile grele, se simt bine după ce      i-am ascultat. Dacă însă se schimbă calimera şi începe să le meargă bine, nu mă mai caută, pentru că întâlnirile cu mine le-ar aduce aminte de perioadele negre din viaţa lor. Desigur că în mintea fiecăruia dintre ei apar tot felul de chestii care ţin loc de scuze: nu au timp, sunt ocupaţi cu jobul, relaţia cu iubi îi solicită, şi-au schimbat stilul de viaţă, şamd, şamd. Până în urmă cu câţiva ( puţini) anişori eram de-a dreptul tristă din cauză ca unii sau alţii au dispărut. De curând însă mi-am dat seama că e bine aşa. Nu de alta, dar am adolescenta în casă şi copiii de grupă mică la grădiniţă şi mi se cam goleşte punga psi ...

             Din nevoia de a-mi actualiza vagile cunoştinţe teoretice de psihologie ( Deschid paranteza mare: în facultate am avut ceva profesori care ne-au dictat nişte cursuri din care am reţinut informaţii până la examen, după care m-am resetat, datorită atractivităţii cursurilor şi a charismei profesorilor pe care nici nu mai ştiu cum îi cheamă. Singura chestie utilă pe care am reţinut-o este că toţi avem porniri criminale, atâta doar că unii preferă să devină medici ca să taie oamenii, alţii devin ucigaşi de oameni. Închid paranteza mare.) am pus mâna pe o carte şi am citit-o în două zile, fiindcă-i tare captivantă.

             Cartea este scrisă de Patricia Hedges şi se numeşte “Personalitate şi temperament- Ghidul tipurilor psihologice”. Mi-a plăcut cartea pentru că, în primul rând, mi-a oferit răspunsuri la câteva întrebări referitoare la mine însămi. Am descoperit că sunt o “eIAP”. Sună foarte deştept, nu? Explic:

- “e” înseamnă extravertit

- “I” înseamnă intuitiv

- “A” înseamnă afectiv

- “P” înseamnă perceptiv

             Autoarea cărţii afirmă că doar 4% din populaţia lumii este “eIAP”. Fragmentul care mi-a plăcut cel mai mult este:

             “ Un om de acest tip se simte adesea epuizat pentru că dă o importanţă exagerată evenimentelor cotidiene. Mintea lui lucrează neîncetat, încercând să asimileze toate informaţiile noi, ceea ce duce uneori la supraîncărcare şi la stări depresive. Pentru că este gata oricând să se implice, consumă prea multă energie şi adesea are nevoie de încurajările celorlalţi pentru a nu claca.”

             Mama, acuma ştii şi tu de ce nu-i bine să mă suni seara : fiindcă-s « eIAP », d’aia !

             Până la urmă cartea asta dar şi celelalte pe care le voi mai citi o să mă ajute să rezolv o droaie de probleme, atât personale, cât şi ale celorlalţi.

             Fie-mea nu are probleme prea mari, în afară de apartenenţa la un grup de vârstă absolut deosebit, total diferit de restul oamenilor. Am citit undeva un articol în care era prezentat un studiu foarte serios, ale cărui concluzii  erau simple: adolescenţii sunt cu toţii oleacă nebuni la propriu, din cauza schimbărilor chimiei creierului din această perioadă a vieţii. Tot cercetătorii ( poate că erau britanici...) ne linişteau, concluzia lor fiind “ “Dragi părinţi, staţi liniştiţi pe coadă, apucaţi-vă de tricotat, de bricolaj, de bungee jumping, de vânat elefanţi, de băut, de ce vreţi voi ca să vă descărcaţi nervii cauzaţi de copiii voştri adolescenţi. O să treacă la un moment dat.” Eu una m-am apucat de tricotat...

             Psihologia pe care am studiat-o până acum poate că o să mă ajute să rezolv şi unele probleme apărute în căpşoarele mici cu care ma întâlnesc zi de zi.

             Copilul X  are aproape patru ani şi este un introvertit. Nu ascultă de nimeni şi nu respecta aproape nicio regulă. Devine violent din senin şi m-a pus uneori în situaţii delicate. Din fericire pentru mine, am asistat la o scenă care s-a petrecut între el şi mama lui la grădiniţă. El refuza s-o asculte şi să coopereze cu ea într-un anumit context, aşa că femeia gravidă în multe luni i-a spus textual ( am auzit-o cu urechea mea dreaptă): “Aha, nu vrei să stai cu mine... Nu-i nimic, am în burtă un alt copilaş pe care o să-l fac şi pe care o să-l iubesc mai mult decât pe tine!”.

             Am prins informaţia, am nevoie de timp să o prelucrez, am nevoie de inspiraţie ca să găsesc unele soluţii la problemă.

             Cred că, în primul rând, o să-mi fie greu să-i explic lui X că maică-sa nu a vorbit serios. Este esenţial să priceapă că mama îl iubeşte oricum, numai că fiind gravidă a luat-o razna, fiindcă hormonii sunt nişte chestii mici, care pot face rele mari. N-o să bag copilul chiar mult în domeniul endocrinologiei, fiindcă nu cred că l-ar pasiona prea tare ( la grădiniţă se joacă cu vacile, cu maşinile, cu căruciorul de păpuşi, nu l-am văzut căutând în  cărţi informaţii despre tiroidă, hipotalamus, hipofiză), dar din dorinţa de a preîntâmpina orice reacţie neaşteptată atunci când o să i se nască fratele sau sora, o să-i spun că lumea este un loc frumos, cu vaci şi viţei care pasc, cu mame şi copii care merg în parc, cu bebeluşi care pot fi plimbaţi cu cărucioarele şi că el este de acum un băieţel mare, care fiind atât de frumos şi de deştept o să fie iubit de cei din jur chiar dacă o să fie ascultător. Nu, nu-i nevoie să o facă pe-a clovnul ca să fie băgat în seamă, mângâiat şi lăudat. O să-i treacă şi lu’ maică-sa perioada cu hormonii şi cu greţurile iar el trebuie să fie răbdător, ca mine, fiindcă şi eu am răbdare cu alţii.

             Ce-o să fie cu copilul X în perioada alăptatului încă nu ştiu, dar caut cărţi serioase care să mă ajute să găsesc răspunsuri. Dacă aveţi sugestii, le aştept cu mare interes.