Noi cu drag muncim

Până la venerabila-mi vârstă am avut parte de unul, două,  trei , patru locuri de muncă. În fine, locul numărul trei nu se prea pune la socoteală, din cauză că a fost o mare ţeapă, care a durat din fericire doar şapte luni. Şapte luni în care m-am chinuit înfiorător, fără să obţin niciun rezultat, nicio mulţumire, nicio creştere a contului din bancă.

             Locul de muncă numărul 1 m-a ţinut ocupată timp de vreun an de zile. Aveam 21 de ani şi eram grozav de stresată, din cauză că aveam de numărat şi de cărat lei şi valută către bănci. Lucram la o casă de schimb valutar şi mă ocupam cu contabilitatea primară. Erau trei patroni, dintre care unul singur avea habar de schimb valutar. Ceilalţi doi erau nişte importanţi, care aveau “spate”, adică spaţii de închiriat, relaţii de familie cu baştanii unor bănci, mă rog, nişte fonfalăi cu aere multe şi minte ioc.

             Imaginaţi-vă cum un copil amărât ca mine ajunge să lucreze într-o mini-firmuliţă cu pretenţii de mega-afacere, înconjurat de oameni din toate categoriile sociale ( aveau ăia şi vreo doi şoferi angajaţi, dintre care unul, Sandu, nu pierdea nicio ocazie să-şi vâre privirea lăcrămoasă în decolteul meu), cu tot felul de relaţii de cumetrie, de şmecherie, de “las-o, bă , patroane, că merge şi aşa!”. Veneau angajatorii aproape zilnic pe la birou, îşi încordau muşchii gândirii, îşi fluturau cravatele din mătase, scoteau bani din seif pe bază de dispoziţie de plată şi se cărau fiecare în treaba lor. Eu eram de-a nimănui, fiind cea mai tânără şi mai fleaţă de pe acolo. Mă fugăreau ăia ca pe hoţii de cai, de dimineaţa până seara. Ţin minte şi acum dimineţile în care făceam antecameră la doamna Magda, o foarte importantă persoană, care primea telexurile cu bani la ultimul etaj al unei bănci care funcţiona în centrul oraşului ( între timp s-a dus pe sfârlă banca, cu doamna Magda cu tot). Doamna Magda numai nu sforăia de importantă de era. Stăteam stingheră pe un scaun, aşteptând telexurile cu bani, în speranţa că n-o deranjez prea tare pe doamna , care era de altfel iute la mânie. Ţin minte cum am fost odată obligată să stau şi s-o ascult povestindu-mi despre abundenţa menstruaţiei ... “Auzi, dragă, un pachet de vată am folosit az’ noapte!”. Vai de sufletul şi de stomacul meu chinuit, care nu văzuse încă mâncare în ziua aia de stat după telexuri.

             Ce aş fi putut eu învăţa la locul ăla de muncă ? Aş fi putut învăţa că nu contează câtă şcoală ai, ci cu cine te înrudeşti, pe cine botezi sau pe cine cununi. Aş fi putut învăţa că nu contează câtă glagorie ai în cap, important este să ai gura mare şi slobodă, ca să-i poţi intimida pe eventualii neaveniţi care ţi-ar putea arăta care-ţi este, de fapt, locul în schemă. Doamna Magda primea, pentru munca normală pe care o făcea, multe, multe mici cadouri de la patronii mei, pe când eu umblam ca bezmetica cu stomacul gol de dimineaţa până seara.

             Lucra în firmă o don’şoară tare drăguţă şi calină, care se ocupa de înregistrarea BSV-urilor ( Buletine de schimb valutar). Nu mai ţin minte cum o cheamă, dar ţin minte că avea o privire cafenie de căprioară, o voce de guguştiucă  şi fustiţele extrem de scurte. Patronului ăluia mai şcolit îi plăcea mult de ea. Îşi clătea privirile ori de câte ori avea ocazia şi când era ea prin preajmă uita să mai plece la întâlniri de afaceri. Era om însurat, avea deja un copil şi încă unul pe drum, dar avea şi inima zburdalnică. La desfiinţarea firmei a luat-o pe căprioară cu el şi a angajat-o la firma nou-înfiinţată. Ce aş fi putut învăţa ? Că dacă mi-aş fi deschis mai mult inima şi decolteul, nu i-aş fi atras atenţia numai lui Sandu-şoferul, ci şi patronului, care poate că mi-ar fi mărit salariul sau la falimentarea firmei mi-ar fi oferit un nou loc de muncă, scutindu-mă de o scurtă dar dureroasă perioadă  de şomaj.

             Lucra în firmă o economistă, fostă colegă de facultate a patronului şcolit. Domnişoară bătrână şi acră, veninoasă ca un şarpe, de care nu aveam cum să mă feresc, din moment ce împărţeam acelaşi birou. Într-o zi, căutând nişte acte rătăcite pe rafturi, am dat peste nişte state de plată pe care apărea şi numele meu. În dreptul meu erau trecute nişte sume enorme şi cordul a început să-mi fâlfâie de bucurie, gândindu-mă că hrăpăreţii de patroni o să se îndure totuşi de mine şi o să-mi dea un premiu , ca să pot pleca în concediu vara. Toată numai un zâmbet şi o fericire m-am dus la contabila-şefă, cu hârtiile în mână şi am întrebat-o când o să primesc banii-surpriză. Mi-a rânjit răutăcios în faţă şi mi-a zis : « Ăia-s banii mei. I-am trecut pe numele tău ca să nu plătesc impozit prea mare pe salariu. Merg la mare şi am nevoie de bani. » Ea a plecat la mare, s-a simţit bine iar eu am rămas acasă, că nu aveam niciun chor de cheltuială. După ce a falimentat firma, respectiva don’şoară economist a ajuns ceva şefuliţă prin Direcţia Muncii. Ce aş fi putut învăţa ? Că dacă eşti un jeg uman cu oleacă de şcoală şi cu puţină minte în cap, ai toate şansele să ajungi într-o călduţă funcţie de conducere, trăind bine-merci din banii altora.

             După un an de zile de muncă am plecat din firmă exact aşa cum am venit, anunţată fiind scurt că firma se desfiinţează şi că mulţumim pentru colaborare.

             Gândind retrospectiv mă declar extrem de mulţumită că nu am învăţat nimic de la primii mei angajatori şi colegi de serviciu. Cine ştie, dacă aş fi băgat mai multe la cap, aş fi ajuns şi eu acum vreo afaceristă de succes, care abordează, ca şi ei, cu multă şmechereală şi mulţi hormoni o afacere. Mă cutremur la gândul ca aş fi putut ajunge să lucrez în vreo instituţie, să am putere de decizie, să mă pot manifesta plenar în faţa unor neajutoraţi care depind de mine.

             Nu, nu : în mod cert e mai bine că am ajuns educatoare. Sunt la fel de prost plătită ca la 21 de ani, poate chiar mai prost, dar atunci când îmi pune unul mic mâna pe genunchi sau mă mângâie pe cap ştiu că o face total dezinteresat, cu multă iubire iar pentru momente ca ăsta aş da toţi banii din lume.

             À propos, odihniţilor de prin instituţii: nouă, profesorilor, când aveţi de gând să ne creşteţi salariile? Nu putem trăi numai din iubirea copiilor şi mirosurile de mâncare care vin de la mesele voastre. Avem şi noi nevoie de mâncare în stomac, de papuci în picioare şi de cărţi noi în mâini.